Cafeneaua Iuliei

Sfaturi, idei, recomandari

Categorie: De-ale Iuliei

Șase filme care m-au marcat și pe care le-aș revedea oricând cu drag

Am zâmbit când am alcătuit această listă, pentru că filmele pe care le-am trecut pe hârtie înainte de a scrie acest articol, ca o schiță inițială să spunem, sunt relativ…

Am zâmbit când am alcătuit această listă, pentru că filmele pe care le-am trecut pe hârtie înainte de a scrie acest articol, ca o schiță inițială să spunem, sunt relativ vechi, apărând acum 10 ani sau chiar mai bine.

Poate înainte se făceau filme mai bune, sau nu mai merg eu atât de des la film sau… poate că noile apariții cinematografice nu mai sunt chiar pe placul meu? Un pic din fiecare, cred :).

Recomandari de filme

Cert este că mi-am propus să trec în revistă cele câteva filme care m-au marcat și pe care le-aș revedea oricând, chiar dacă pe majoritatea le păstrez foarte bine în memorie, amintindu-mi replici, dialoguri întregi, vestimentația actorilor sau modul în care gesticulau în anumite momente…

Amelie

O comedie romantică pe care am văzut-o de două ori la cinematograf, în perioada în care a apărut, și am revăzut-o și peste ani cu plăcere. M-am bucurat de Parisul din film, cel pe care doar mi-l imaginam în acel moment, de excentricitatea personajului principal, de coloana sonoră deosebită… Amelie rămâne unul dintre filmele mele de suflet :).

Lista lui Schindler

Un film răvășitor, la care m-am gândit câteva zile de câte ori l-am văzut (da, l-am și revăzut de câteva ori). Ceea ce m-a impresionat în mod deosebit este latura optimistă – 1000 de oameni salvați din infern, faptul că viața poate triumfa și în cele mai grele condiții, și atunci când nimeni și nimic nu pare să te poată salva. Chiar și în cele mai grele condiții.

Și un citat care mi-a rămas întipărit în memorie:

Cel care salvează o viață salvează întreaga lume

Nu știu câți dintre noi vom reuși să facem acest lucru de-a lungul vieții, dar pe mine m-a marcat acest citat.

Chocolat

O altă comedie romantică de care m-am îndrăgostit… la prima vedere. Căci au urmat și alte vizionări :). Chocolat este cu peisaje superbe și personaje care reușesc să treacă peste prejudecăți datorită unui lichid magic preparat în chicolateria lui Vienne, un personaj de poveste interpretat foarte bine de Juliette Binoche.

Trailerul filmlui, care mi-a plăcut foarte mult:

La vita è bella

E filmul pe care-mi doresc cel mai mult să-l revăd din această listă, pentru simplul motiv că nu mi-l amintesc foarte bine, dar îmi aduc aminte de lacrimile pe care nu le-am putut stăpâni, deși filmul este… o comedie. Despre război, viață, supraviețuire, sacrificiu… chiar îmi doresc să-l revăd curând.

Frida

După ce am văzut filmul am citit o multțime de articole, cărți, biografii ale pictoriței mexicane. Filmul mi s-a părut impresionant și Salma Hayek extraordinară în rolul Fridei, dar dincolo de film m-a impresionat povestea de viața, curajul, puterea de a merge mai departe, optimismul…

La Frida mă gâdesc de câte ori condițiile mi se par nefavorabile pentru a reuși într-un anumit demers, pentru a merge mai departe, când am tendința să găsesc o scuză frumoasă în loc de o cale pentru a reuși ceea ce-mi propun.

Internul

Acesta e un film nou, care rulează la HBO și mi-a plăcut mult, poate și pentru că în centru e o firmă de comerț electronic, sau pentru că-mi plac ambii actori principali (Anne Hatthaway și Robert de Niro).

E amuzant, simplu, ne arată că putem îmbătrâni frumos, atunci când ne păstrăm spiritul tânăr și acceptăm lucrurile așa cum sunt, dar și că fiecare vârstă are câte ceva de adus în plus, chiar și într-o corporație. Un film foarte fain pentru o amiază de weekend – eu l-am revăzut și online.

2 comentarii pentru Șase filme care m-au marcat și pe care le-aș revedea oricând cu drag

Mai mult cu mai puțin – moduri în care-ți poți simplifica viața

Trăim într-o societate în care cu toții suntem peste măsură de ocupați, iar nevoia de simplitate e mai mare ca oricând. Viața simplă a devenit parcă ceva complicat și nu…

Trăim într-o societate în care cu toții suntem peste măsură de ocupați, iar nevoia de simplitate e mai mare ca oricând. Viața simplă a devenit parcă ceva complicat și nu la îndemână oricui…

Viata simpla

Nu demult povesteam cu o prietenă care are doi copii mici despre mamele noastre, care spălau la mână, alergau pe la cozi pentru o bucată de carne pe care o găteau în cele mai originale moduri, pentru a ajunge tuturor și pentru cât mai multe mese, reparau și coseau hainele care aveau prostul obicei să se uzeze și rupă – mai ales că opțiunile erau extrem de puține, primeau invitați și da, aveau și un serviciu…

Dincolo de toate acestea, găseau timp pentru a citi o carte sau a sta cu noi în pijamale, citindu-ne o carte sau ascultând  ce am mai făcut în ultimul timp la școală sau grădiniță.

Lucrurile aveau atunci o rutină și o simplitate a lor, dincolo de problemele pe care nu poate nimeni să le nege… Rutină și simplitate pe care ne-o dorim și pe care le putem regăsi, cu condiția să ne dorim acest lucru.

Iată câteva lucruri mari pe care mă străduiesc să le fac de la o vreme, cu rezultate care nu au întârziat să apară:

  1. Simplificarea ambientului, a locuinței. Fac tot posibilul ca prin casă să nu adun lucruri, mai ales din cele cu care știu că mă voi lupta ulterior. Orice intră în casă trebuie să aibă un loc și un scop – și-mi place mult și regula unul vine, altul pleacă. De câte ori luăm ceva nou, debarasez un lucru care nu era folosit de multă vreme. Am făcut pași mari în ultimul timp, mai ales de ceva vreme încoace, dar tot am impresia că se mai poate și că deținem în continuare mult mai multe lucruri decât folosim. Până la un punct e ok, dacă însă adună praf inutil… e nevoie de măsuri…
  2. O anumită rutină. Pentru casă, muncă și chiar timp liber. Mie îmi plac în general lucrurile noi și situațiile noi, dar am observat că am nevoie de anumite ore între care să muncesc, dar și de mici lucruri repetitive pe care le fac dimineata și seara de exemplu. Și nu mă refer la spălatul pe dinți, care e obligatoriu, ci la grija ca chiuveta să fie seara curată, fără vase în ea, rufele să fie spălate luni și călcate până miercuri, etc
  3. Obișnuința de a spune nu atunci când este cazul. Atât de greu am învățat să renunț la unele invitații, să spun nu unor propuneri, să mă obișnuiesc cu faptul că ziua mea de lucru are undeva în jur de 8 ore și ce le depășește este din timpul meu liber sau cel pe care ar trebui să îl dedic altor activități…
  4. Un spațiu de lucru simplu, fără nimic altceva decât un laptop, o imprimantă și o pereche de căști. Și o agendă, de fapt. Categoric în această formă sunt mult mai productivă și cred că în orice domeniu reușești să te rezumi la esențial lucrurile ajung să fie realizate mult mai rapid și mai eficient.
  5. O listă scurtă cu ceea ce este esențial de rezolvat în fiecare zi. 5 lucruri îmi propun în general, am observat că atunci când îmi propuneam foarte multe ajungeam într-o cursă cu mine și eram mereu frustrată că nu puteam mai mult. Puțin, dar bun, e principiul de acum…
  6. Fiecare lucru are un loc al lui. Îmi aduc mereu aminte de bunicul meu, care prefera să pună de 3 ori cuțitul la loc decât să îl vadă mereu pe masă… Și-mi aduc aminte și că râdeam de el, dar acum observ cam aceeași dorință de a avea un loc pentru toate și a le vedea pe fiecare exact în același loc. E mult mai simplu să faci curat așa, plus că găsești imediat tot ce ai nevoie…
  7. Mai puțin și mai bun. Am ajuns să apreciez lucrurile mai scumpe în ultimul timp, mai ales în anumite zone – prefer o pereche de ghete și de cizme de cea mai bună calitate, care nu se strică cu una, cu două, în loc de o mulțime de lucruri de mai proastă calitate

Ce am citit și mi-a plăcut pe tema simplității/simplificării lucrurilor:

Cred că voi continua acest articol pe măsură ce-mi mai vin idei despre viața simplă – de fapt, despre cele pe care și reușesc să le aplic :).

Niciun comentariu despre Mai mult cu mai puțin – moduri în care-ți poți simplifica viața

Când aștepți puțin… și primești mult, foarte mult

La ideea din titlul acesta mă gândeam în timp ce, din întâmplare, am văzut o conversație pe Facebook cred, cu o fată dezamăgită de lumea aceasta online, în care mă…

La ideea din titlul acesta mă gândeam în timp ce, din întâmplare, am văzut o conversație pe Facebook cred, cu o fată dezamăgită de lumea aceasta online, în care mă învârt și eu, de altfel. De niște ani buni, de altfel, Cafeneaua fiind doar o încercare de spațiu personal, în care să pot povesti mai multe, exact cum o fac acum. Chiar dacă nu sunt despre bani, așa cum se întâmplă pe Economisim.info.

În momentul acela m-am gândit că blogul mi-a adus în jur o mulțime de oameni faini, mulți dintre ei fără blog, dar și bloggeri. Oameni care-mi sunt dragi – cu unii dintre ei am ieșit chiar la o cafea la un moment dat, cu alții m-am întâlnit pe la evenimente… care mi-au sărit în ajutor în momentele (e drept că rare) în care am avut nevoie de asta. Care-mi sunt dragi, pur și simplu, chiar dacă nu am băut vreo cafea sau un suc împreună.

Chiar astăzi una dintre prietenele virtuale mi-a trimis un mail care mi-a umplut sufletul de bucurie.

Sunt bucurii mici, care stau în puterea fiecăreia dintre noi – să le facem, să le primim…

Cel mai mare secret pentru a nu fi dezamăgit de cineva, niciodată, este cred acela de a aștepta puțin.

Eu nu cred că oamenii ne datorează ceva, oricât de multe au fost eforturile pe care le-am făcut pentru persoana respectivă. Cred că fiecare gest pe care îl facem, îl facem pentru noi, iar răsplata e mulțumirea de a face ceva bun și faptul că – la un moment dat  – lucrurile se întorc, într-o formă sau alta.

Și nu, nu e bullshit pozitivo-motivațional, chiar aceasta e convingerea mea :).

Momentul în care am renunțat să am așteptări de la oameni – pentru că o persoană dragă mie m-a prețuit suficient încât să-mi explice cum vede lucrurile și am realizat că avea dreptate – a coincis cu cel în care oameni minunați au intrat în viața mea. De la care am așteptat puține și mi-au oferit multe. Și cărora le sunt recunoscătoare.

Probabil că ar trebui să închei articolul acesta cu un sfat, legat de așteptări și de ceea ce primești, în funcție de ele. Nu o să o fac, la fel cum nici prietena mea nu a făcut-o atunci când am purtat o discuție lungă pe tema aceasta. O să-ți spun doar că viața e mai simplă și îți oferă mai multe atunci când așteptările sunt mici. Părere personală 🙂

1 comentariu pentru Când aștepți puțin… și primești mult, foarte mult

Vara îi mulțumesc zilnic unui domn pe nume Willis Carrier :)

Probabil că o faci și tu, doar că nu îi știai până acum numele :). Willis Carrier este cel care a inventat aerul condiționat modern, undeva la începutul secolului XX….

Probabil că o faci și tu, doar că nu îi știai până acum numele :).

Willis Carrier este cel care a inventat aerul condiționat modern, undeva la începutul secolului XX. În perioada aceasta, când temperaturile au depășit frecvent 35 de grade, ajungand și la 40 acum câteva zile, iar noi am rezistat doar cu ajutorul aerului, am avut curiozitatea să citesc mai multe despre el. Sau poate am făcut-o și verile trecute, nu știu.

Aerul conditionat si inventatorul lui

Cert este că mi-e greu să îmi imaginez viața la 40 de grade fără aerul condiționat. De fapt, nu trebuie să fac un efort de imaginație, pentru că am trecut prin multe perioade în care nu l-am avut. Și ajungi să apreciezi mai mult lucrurile atunci când nu le ai :).

Ce mi se pare simpatic este că A.C.-ul a fost inventat la începutul secolului trecut, undeva prin 1902, dar noi ne-am putut bucura de această minunăție abia către anul 2000, sau poate ceva mai devreme. Nu cred că avea cineva aer condiționat înainte de Revoluție, nici nu cred că auzisem de o asemenea minunăție…

Acum face însă parte din viața multora dintre noi – o viață pe care nici măcar nu ne-o imaginăm fără acesta.

Așadar, domnule Willis Carrier, eu îți sunt profund recunoscătoare – și cred că nu numai eu :).

4 comentarii pentru Vara îi mulțumesc zilnic unui domn pe nume Willis Carrier :)

Trei lucruri pe care mi le voi cumpăra în această vară

Eu sunt genul de cumpărător atent, care își planifică cheltuielile cu ceva vreme înainte de a le face. Pe cele mai mari în special – și am observat aici un…

Eu sunt genul de cumpărător atent, care își planifică cheltuielile cu ceva vreme înainte de a le face. Pe cele mai mari în special – și am observat aici un fel de rutină care s-a instalat fără să ne dorim în special acest lucru – avem cam o cheltuială mai mare pe lună, cu excepții extrem de rare.

Lista de cumparaturi

Încercăm să le facem pe rând, dar dacă se întâmplă ca unul dintre noi să aibă nevoie de mai multe lucruri într-o anumită perioadă, nu e capăt de țară. Planificarea atentă a cheltuielilor vine exact cu acest avantaj: îți poți permite mult mai multe lucruri – odată ce ai un buget pentru ele.

Revenind la această vară, care este deja la mijloc, iată care sunt achizițiile majore ale sale pentru noi (posibil ca în septembrie să le bifăm pe toate):

Un storcător cu ac melcat. E o cheltuială sigură, avem și banii, am ales (cred) și modelul… Îmi place că voi putea să fac sucuri cu tot felul de verdețuri, să le combin cu legume… Recunosc că m-am gândit mult înainte de a lua hotărârea de a avea un storcător, nu vreau un obiect în plus care să zacă prin casă, dar știu că îl vom folosi.

Un telefon nou. Aici duc negocieri cu mine în primul rând, că V. e de părere că ar trebui să-mi iau unul ceva mai scump. Înclin și eu către acest lucru, pentru că mi-ar plăcea să ilustrez blogul/blogurile cu ceva imagini frumoase și spontane, dar aparatul de fotografiat ba nu îl am la mine, ba nu este la îndemână, ba… știi și tu cum este :).

Și da, m-aș ocupa mai mult și de contul de Instagram și… e un aspect la care încă mă gândesc, trebuie să văd și ce puncte de fidelitate am adunat prin rețea, ce reducere pot să mai prind… În orice caz, e lucru sigur: telefonul meu are deja doi ani și sigur nu o mai duce mult, pentru că se descarcă în doar câteva ore și se închide de câte ori are chef.

O rochie elegantă. Fără exagerări, bineînțeles :). În august merg la o nuntă și un botez și la capitolul rochii de ocazie nu stau grozav. Sper să găsesc ceva potrivit, dar sunt destul de relaxată în această privință, nu va fi capăt de țară nici dacă merg cu ceva ce am deja prin șifonier.

Tu ce planuri de cumpărături mari ai pentru următoarea perioadă?

17 comentarii pentru Trei lucruri pe care mi le voi cumpăra în această vară

BAC-ul de acum 20 de ani

Zilele acestea se afișează rezultatele la Bac, un examen ce cântărește un pic mai greu decât o făcea BAC-ul dat de mine, care nu conta în vreun fel pentru admiterea…

Zilele acestea se afișează rezultatele la Bac, un examen ce cântărește un pic mai greu decât o făcea BAC-ul dat de mine, care nu conta în vreun fel pentru admiterea la facultate.

Îmi amintesc și acum de zilele acelea toride de vară, de emoțiile noastre (deși ne aflam într-un mediu relativ familiar, în școala unde învățasem zi de zi timp de 4 ani și alături de colegii din clasa noastră sau din cele paralele, pe care apucasem să îi știu, măcar din vedere), de glumele dinainte și de râsul nostru… care nu era tocmai al nostru :).

Amintiri despre examenul de Bacalaureat

Amintiri despre Bacalaureatul meu

Eu am început să iau BAC-ul în serios cam cu o lună înainte de a-l susține cred – în rest, învățasem pentru facultate, un examen pe care îl consideram mult mai greu, având în vedere schimbarea specialității (făceam trecerea de la mate-fizică la limbi străine), dar și concurența mult mai mare.

La BAC trebuia să luăm minim 5 la fiecare materie și să avem media 6 per total. Având în vedere faptul că media rezulta și din adunarea notelor la materii pe care eram destul de sigură pe mine – română și franceză, de exemplu, lucrurile nu aveau cum să stea rău.

Dar cumva, ceva s-a schimbat pe măsură ce ne-am apropiat de acest examen și-mi amintesc că am început să am emoții. Lumea – rude, prieteni ai părinților – îmi spunea că este examenul maturității și începusem să-l privesc mai atentă. Apoi… am realizat că o singură zi proastă și am învățat degeaba pentru facultate, pentru că nu aveam să mai susțin acest examen :).

Așa că ultima lună a venit cu niște emoții pe care nu le așteptam. Și a trecut extrem de repede :).

Mă văd și acum cu emoții maxime înaintea probei la română, când mi-era extrem de frică să nu mă blochez din cauza lor. La momentul 0, emotiile au fost acolo, așa cum le știam, dar – tot așa cum mă știam și cum sunt și acum – am reușit cumva să trec peste ele și să spun ce am de spus.

A venit un 10 eliberator, care mi-a dat încredere pentru mai departe.

De restul examenului îmi amintesc vag. Îmi aduc aminte că, pe măsură ce dădeam probele, aveam o senzație de ușurare din ce în ce mai mare. BAC-ul meu a fost, în ciuda emoțiilor, un examen vesel.

Am știut că-l voi lua după proba de matematică, de care-mi era frică cel mai tare. Proba de franceză, ultima, a fost ca o ultimă verificare înainte de marele exemen, care mă aștepta în toamnă.

Îmi amintesc și acum serile în care mă plimbam pe malul mării, așa cum o făcusem și în timpul admiterii la liceu… dar nu aveam aceeași senzație că trece examenul și urmează vara cea lungă, în care urma să mă distrez și să merg la plajă de câte ori vreau. Ci un fel de apăsare, că ce e greu urmează.

Așa a și fost. Examenul de admitere la facultate a fost cel mai greu pe care l-am susținut eu și mi-a oferit la sfârșit, iar bucuria pe care am simțit-o atunci când am intrat e greu de descris în cuvinte. Dar despre Admitere, povestim altă dată :).

Tu ce amintiri de la BAC ai?

22 de comentarii pentru BAC-ul de acum 20 de ani

De unde dorința noastră de a arăta tuturor propria locuință?

Rând pe rând, îmi amintesc cum prietenii mei făceau pasul cel mare și s-au mutat în propria casă. La un moment dat. Momentul dat… a venit pentru mine ceva mai târziu…

Rând pe rând, îmi amintesc cum prietenii mei făceau pasul cel mare și s-au mutat în propria casă. La un moment dat. Momentul dat… a venit pentru mine ceva mai târziu decât restul lumii. Nu vă imaginați că până atunci  nu am avut unde să locuiesc, doar că numele meu și al lui Mr. V. nu era trecut frumos și mare pe plăcuța de pe ușă. Hmm… Nu că acum ar fi, nu, dar DACĂ AM VREA, l-am putea trece. Pentru că de vreo 3 ani deja ne-am mutat și noi în căsuța noastră.

Acasa e mereu cel mai bine…

Am cumpărat un apartament simplu de bloc în București, dar care ni se potrivește de minune: are două camere mari, o bucătărie generoasă și bine echipată și un balcon… pe care pur și simplu îl iubesc și mă bucur că am reușit să îl amenajăm pe placul nostru. Bine, trebuie să recunosc că iarna ne servește ca spațiu de depozitare, dar de cum se încălzește aici lucrez, cu condiția să nu fie caniculă.

Unul dintre lucrurile pe care mi le amintesc foarte bine este că, după toată nebunia cu mutarea, am început să ne invităm și noi, încet-încet, prietenii în vizită. Și mi-am adus aminte de zâmbetul pe care mi-l stârnea marea lor dorință de a-mi arăta, la momentul respectiv, fiecare colțișor al locuinței lor. Aici e baia, aici avem o debara în care am instalat rafturi din pal. Pe comandă, dacă vrei, îți recomand și ție meșterul. Dormitorul nu e mare, dar e luminos și bine poziționat. Baia e micuță, dar încape în ea cada asta generoasă, așa că suntem mulțumiți…

M-am descoperit așadar în aceeași postură: abia așteptam să arăt întregii lumi căsuța noastră, chiar dacă amenajările ei nu sunt deosebite, pentru că nu am simțit nevoia să le facem. Da, sunt decente și avem absolut tot ce ne trebuie, dar nu aș da casa peste cap, de exemplu, pentru a schima faianța și gresia, în stare foarte bună, culori plăcute (de noi cel puțin, un crem la bucătărie și un bleu la baie) și practice, adică ușor de curățat.

Am optat, așa cum cred că ți-ai și dat seama, pentru un apartament într-un bloc vechi. Am văzut avantajele lui la momentul respectiv și le vedem și acum. Sunt legate în special de proximitatea față de metrou și de unele facilități, dar și de compartimentare, pentru că la momentul respectiv cel puțin, blocurile noi pe care le-am vizitat aveau balcoane mici și înghesuite, bucataria în general combinată cu livingul și spațiile de depozitare aproape inexistente.

Acum suntem într-un alt punct, în care luăm în considerare o a doua investiție imobiliară. Lucrurile se vor întâmpla peste un an sau doi, dar mă uit de opțiuni și avem o problemă cu …. ceea ce ne dorim. Adică, o garsonieră de închiriat în București, o casă la țară sau un apartament de vacanță la munte, pe care l-am putea închiria atunci când nu îl folosim chiar noi. Ultima idee e nouă și ne-a dat-o cineva, dar mi se pare interesant de studiat.

În această variantă am lua în considerare la modul cel mai serios Brașovul – aici ajungem cel puțin 2 săptămâni în fiecare an, pentru că ne place. O să studiem atent, și de această dată, varianta unui apartament nou. Zilele acestea mă uitam la un mini-complex (sau cartier?), Avantgarden 3 Brasov,  care are apartamente frumușele la prețuri decente.

Aici e doar o imagine demonstrativă, dar tare mi-ar plăcea să arate așa căsuța mea de vacanță:

Garsoniera Avantgarden Brasov

Evident, e doar un vis deocamadată și nici nu am studiat întreaga piață, normal că vom merge să vedem exact și unde este, dar camera aceasta extrem de simplă mi-ar plăcea mult (cu câteva modificări, evident).

Niciun comentariu despre De unde dorința noastră de a arăta tuturor propria locuință?

Obsesia greșelilor ne împiedică să progresăm

Am avut o învățătoare extrem de exigentă. Era suficientă o virgulă la lucrarea de control la limba româna ca nota să fie cu un punct mai mică. De fapt, nu doar…

Am avut o învățătoare extrem de exigentă.

Era suficientă o virgulă la lucrarea de control la limba româna ca nota să fie cu un punct mai mică. De fapt, nu doar la română. Nota scădea și la matematică, și la celelalte materii, inclusiv pentru greșeli gramaticale.

La momentul respectiv am fost, la fel ca toți colegii mei, destul de supărată din cauza acestui aspect. Atât de greu puteai obține un 10…

Cam asa aratam eu cand faceam o greseala 🙂

În timp însă, i-am mulțumit de nenumărate ori (fie și în gând) învățătoarei mele pentru că sancționa atât de dur orice mică greșeală. Și acum îi mulțumesc. Știu că scriu în 99% (și poate mai bine) din cazuri corect, fără să mă gândesc prea mult la semnificații, virgule sau cratime. Totul este deja automatism de aproape 30 de ani.

A existat o perioadă când plângeam și eram tristă o zi întreagă pentru o virgulă sau o cratimă.

Litere nu am mâncat în acea perioadă. O fac acum, uneori – rareori – dar cred că mai degrabă tastatura și graba mea de a-mi așterne pe hârtie gândurile sunt vinovate de acest aspect. Acum însă nu mai plâng pentru așa ceva, pot spune că îmi pasă, dar moderat. Atât cât să corectez când observ, fără a mă gândi prea mult la acest aspect.

Timpul însă mi-a arătat un lucru pe care acum niște ani l-aș fi considerat o aberație, iar învățătoarea mea mai mult decât mine. O să vorbesc despre blog, pentru că l-am ales pe el ca temă a articolului, dar cred că lucrul acesta este valabil în legătură cu toate demersurile noastre.

Perfecțiunea te trage în jos de foarte multe ori. Te face excesiv de prudent, temător chiar uneori… iar oamenii care sunt așa își pun o piedică serioasă în calea propriei reușite.

Mă gândeam la zona de blogging zilele acestea, pentru că îmi este destul de cunoscută.

Am studiat în timp bloguri pe care le știu ca având succes. Pe internațional mai ales – pentru că ei sunt din toate punctele de vedere mai relaxați decât noi, dar și la noi. Sunt oameni ca toți oamenii: scriu în majoritatea timpului corect, dar își permit și câte o greșeală din când în când. Care nu este vreun capăt de țară, se corectează imediat.

Și m-am gândit și la celălalt blog al meu, cu care am reușit o performanță absolut remarcabilă din punctul meu de vedere, cel puțin: să scriu timp de 5 ani aproape în fiecare zi. Am scris și când lucrurile au mers prost în viața personală și aș fi preferat poate să stau și să mă înec într-o mare de lacrimi.

Două lucruri m-au ajutat să fac acest lucru:

  • plăcerea cu care am abordat subiectul și modul în care articolele mele erau primite, în jurul blogului adunându-se o comunitate care-mi este extrem de dragă,
  • relaxarea mea vizavi de greșeli

Concentrându-mă doar pe scris și pe subiect și mai puțin pe greșeli, am reușit să merg mai departe cu un articol pe zi, aproape în fiecare zi…

Zilele acestea m-am tot gândit la un lucru legat de școala românească în general, de generațiile care au fost și cele care urmează. Se pune prea mult accent pe a face lucrurile corect.

În loc să fie apreciată personalitatea, creativitatea, munca sau progresul unui elev, se notează mai degrabă absența greșelii. Adulții de mai târziu ajung să se teamă de greșeli mai degrabă decât să se aventureze în zone noi, interesante, care implică și riscuri. Unul dintre acestea: acela de a greși.

Și așa vezi cum progresează și ajung destul de sus nu elevii de 10 de ieri, ci cei priviți de profesori mai degrabă ca mediocri, notați deseori mult mai jos decât alți elevi.

Dar ne pregătește pentru viață acest mod de gândire?

E retorică întrebarea, evident că nu. Aș prefera de 1000 de ori un copil campion la școala vieții în loc de un elev silitor, doar cu note de 10 și care nu se descurcă extraordinar de bine mai departe.

Cred totuși că bazele corecte sunt importante.

Fără să facem din scrisul corect o obsesie, dacă ne dorim să scriem, ar trebui să știm din start că o putem face corect în 99% din cazuri. Dar să greșim e omenește și nu trebuie să uităm nici acest aspect.

Așa că… poate că ar trebui să uităm de perfecționism pentru a progresa. E suficient să fii bun și să exersezi, în orice domeniu, pentru că restul vine cumva de la sine.

Tu ce părere ai?

30 de comentarii pentru Obsesia greșelilor ne împiedică să progresăm

Telefonul celular: un accesoriu care ne definește?

Astea sunt TOATE telefoanele pe care le-ai avut vreodată? mă întreba mirată una dintre prietenele mele, venită cu puștiul ei care se plictisea în vizită la noi. Nu știu cum…

Astea sunt TOATE telefoanele pe care le-ai avut vreodată? mă întreba mirată una dintre prietenele mele, venită cu puștiul ei care se plictisea în vizită la noi.

Nu știu cum mi-a venit ideea, dar s-a dovedit excelentă: să ofer copilului telefoanele mele, pentru a se juca. Păstrez, dintr-un motiv pe care nici eu nu-l știu, într-o punguță, undeva, într-un colț de sertar, aproape toate telefoanele pe care le-am avut și folosit. Lipsește unul, care merge încă foarte bine și a ajuns la soacra mea.

Telefoanele vietii mele

Da, acestea sunt TOATE telefoanele mele, cu excepția de care ți-am povestit. Poza nu e grozavă, am făcut-o la geam, pentru a prinde bruma de soare, sau mai degrabă lumină, din această dimineață, și se reflectă în ea perdeaua :).

Primul telefon este cel despre care-mi amintesc cel mai bine: l-am cumpărat dintr-un complex de la Constanța, super încordată, pentru că aveam cu mine actul de proprietate al locuinței părinților mei. Da, erau tare stricți cu acest lucru în perioada anilor 2000, când cumpăram eu acel Nokia.

Îmi amintesc și reacția unora dintre cunoscuți atunci când îl vedeau, era un telefon scump la vremea aceea. Cam atunci am înțeles pentru prima dată că oamenii te pot privi altfel atunci când dispui de asemenea dotări, dar în continuare nu consider că acesta e un criteriu pentru a evalua o persoană. La momentul de față pot să am ce telefon doresc, dar dacă mă voi decide pentru unul scump, nu pentru impresia lăsată celorlalți îl voi cumpăra (povestesc mai târziu despre asta).

Revenind a acest telefon, mi-l luasem în ideea de a-l ține cât mai mult, așa că am cerut ca, dincolo de orice, să fie durabil. Vânzătoarea mi l-a recomandat, m-am cam fâstâcit auzind prețul de aproape 3 milioane la vremea aceea, dar l-am luat.

Cred că l-am folosit 7 ani. Către sfârșit, era deja un accesoriu exotic, dar nu în sensul de la început :).

Al doilea telefon a fost tot un Nokia, dar nu mai țineam atât de mult la calitate. Pur și simplu mi se defectase cel vechi, nu stăteam grozav cu banii și am luat telefonul oferit pentru abonament la momentul respectiv, cu puncte și ce se mai putea lua în considerare.

Primul smartphone pe care l-am avut a fost un Samsung Galaxy SII, un telefon de foarte bună calitate, pe care l-am luat însă la mâna a IIa, de la cineva care a trecut la SIII, din momentul în care a apărut. A fost o afacere bună, telefonul are o cameră excelentă și m-am împăcat foarte bine cu el.

Telefonul de astăzi, cel alb, un Samsung Galaxy Prime, este primit în cadrul unei campanii :). Îl am deja de 2 ani și, fără să mi se pară un telefon extraordinar – camera e sub cea a SII-ului, de exemplu, și trebuie să îl încarc în fiecare zi, sunt în linii mari mulțumită de el.

Nu am nici cea mai mică idee cu ce tip de mobil îl voi schimba, probabil că mă voi hotărî atunci când îl cumpăr pe cel nou, pentru că acesta are aproape 2 ani și deja e obosit. Cu siguranță că nu îl voi putea păstra timp de 7 ani, ca pe primul meu Nokia. Mă gândesc însă serios tot la un Galaxy X, pentru că mi-aș dori să fiu mai activă pe Instagram și să mă descurc cu poze cu telefonul pentru celălalt blog (de București).

Ne definesc așadar telefoanele pe care le deținem?

Dincolo de telefoane și modele… mă gândeam că, dacă fiecare dintre noi ar putea pune telefoanele deținute pe o masă, am putea spune tare multe despre persoana respectivă doar privindu-le.

La mine se vede de la o poștă că sunt stilul minimalist, câtuși de puțin pasionat de aceste accesorii, pe care le consider mai degrabă utile și atât… Că am fost, totuși, dispusă să dau la un moment dat mai mulți bani pentru ceva considerat de calitate, dar m-am convins că și un telefon ceva mai ieftin poate să mă țină mult și nu am mai investit în acest aspect.

Am avut în general grijă de telefoanele din dotare (unul dintre motivele pentru care m-au ținut ani buni fiecare în parte), dar nu am considerat necesar să le adaug accesorii suplimentare, și aici mă gândesc la husă în special. Doar SII-ul meu s-a bucurat de acest privilegiu, mai mult pentru că era un telefon lucios și chiar simțeam nevoia să în protejez.

Evident că aș cumpăra o husa pentru samsung galaxy s7 edge dacă m-aș hotărî pentru acest telefon (din motive de cameră, cum spuneam, l-aș lua mai mult ca accesoriu important pentru activitatea mea), care rămâne cam scump pentru gusturile mele.

Dincolo de asta… eu cel puțin am alte criterii de evaluare a persoanelor din jurul meu decât telefonul, mașina sau alte posesiuni. Dar trebuie să recunosc că acestea ne definesc totuși, pe fiecare în parte.

Tu ce părere ai? 

21 de comentarii pentru Telefonul celular: un accesoriu care ne definește?

Timpul și prieteniile

Citatul de mai jos e unul dintre cele mai frumoase despre prietenie și – din experiența mea de până acum – cele mai profunde și adevărate. Și prieteniile își au…

Citatul de mai jos e unul dintre cele mai frumoase despre prietenie și – din experiența mea de până acum – cele mai profunde și adevărate.

Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povara; nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârșit.

Sunteți acum unul față de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauți alte organisme, alte suflete cărora să vă puteți deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experiențe de tot felul.

Mircea Eliade – ”Șantier”

Prima mea prietenă bună a fost M., pe care am cunoscut-o în clasa a II-a, când am ajuns la școala de lângă apartamentul părinților mei (clasa I am urmat-o la școala de lângă bunici, acolo am locuit în acel an). Nu-mi amintesc cum m-am apropiat de M. Nu cred că a fost colega mea de bancă sau că vreo experiență aparte ne-a apropiat, lucrurile au venit cumva de la sine… doar că nu îmi amintesc exact cum.

Cert este că am fost prietene bune toată perioada școlii generale și am continuat să ne vedem și să ieșim împreună și în liceu. Facultatea ne-a găsit în continuare foarte apropiate, doar că atunci fiecare dintre noi și-a făcut un grup de prieteni de care se simțea deja mai bine. Eu eram la București, ea la Constanța, ne vedeam în vacanțe, când am și mers în câteva călătorii împreună.

Chiar dacă viețile noastre erau deja destul de diferite, era în continuare persoana cu care mă simțeam cel mai… „acasă”. La un moment dat, fiecare dintre noi și-a găsit de lucru, eu, am ajuns ceva mai rar la ai mei, la Constanța… ne-am văzut la nunțile fiecăreia dintre noi și de atunci am vorbit, sporadic, la telefon.

Două vieți foarte diferite acum, dar am avut același sentiment de „acasă” atunci când ne-am regăsit pe Facebook și am povestit o bună bucată de vreme. Nu ne mai văzusem de mai bine de 10 ani, și totuși vorbeam cu o persoană pe care o cunoșteam atât de bine, îi puteam anticipa răspunsurile, îi știam chiar și modul de a se exprima…

La facultate m-am împrietenit cu D., colega mea de cameră. Pot spune că a fost prietenia care mi-a marcat existența, din multe puncte de vedere. O prietenie frumoasă, care a durat peste timp, dar la un moment dat lucrurile s-au domolit. Ne auzim în continuare la aniversări, schimbăm mesaje de sărbători și ne sunăm uneori, parcă din ce în ce mai rar.

Prietenia noastră s-a stins încet și îmi aduce aminte tare mult de citatul cu care începeam acest articol. Chiar am fost două suflete care au crescut împreună. Ne-au rămas amintiri multe și frumoase (sper că e reciproc sentimentul) și poate, cine știe, la un moment dat viața ne va arăta noi căi de creștere împreună. Și sunt recunoscătoare oricui a hotărât să ne nimerim în același timp când se făceau cazările în Căminul Pallady, unde am împărțit o cameră timp de doi ani, plus o mulțime de vise, speranțe și bucurii.

De-a lungul timpului, am mai avut prieteni și prietene pe care mă puteam baza la un moment dat (și cred că și acum lucrurile stau la fel, din partea mea cu siguranță că așa este), cu care îmi plăcea să petrec timpul, am râs, am glumit, dar am împărțit și momente mai puțin plăcute din viața fiecăruia dintre noi.

Aud câteodată povești sau chiar le citesc pe bloguri despre prieteni care au înșelat așteptările, au dezamăgit, nu au fost ceea ce păreau a fi… Si mă întreb dacă nu trăiesc o realitate paralelă, sau pur și simplu am avut noroc…

Pe mine nu m-a dezamăgit nimeni profund, atât de mult încât să spun că prietenia nu există. Am avut, ca orice om cred, mici dezamăgiri și am cauzat și eu, sunt sigură.

Există multe persoane cu care nu mai sunt la fel de apropiată ca în trecut, dar îmi amintesc cu drag perioada în care eram. S-a sfârșit, probabil, osmoza dintre sufletele noastre, cum spune Eliade.

Există persoane cu care sunt prietenă și acum, prietenii care au rezistat probei timpului, oameni cu care mă văd mai des sau mai rar (de unii mă despart mări și oceane), dar cu care conversația se leagă firesc, ca și cum săptămâna trecută ne-am văzut în Lăptăria lui Enache sau pe Terasă la Național. Da, niciunul dintre aceste locuri nu mai există :).

Tare mi-ar plăcea ca acest articol să fie debutul unei conversatii despre prieteni și prietenii… Tu ce experiențe ai avut în acest sens?

24 de comentarii pentru Timpul și prieteniile

Type on the field below and hit Enter/Return to search