Cafeneaua Iuliei

Sfaturi, idei, recomandari

Categorie: De-ale Iuliei

Obsesia greșelilor ne împiedică să progresăm

Am avut o învățătoare extrem de exigentă. Era suficientă o virgulă la lucrarea de control la limba româna ca nota să fie cu un punct mai mică. De fapt, nu doar…

Am avut o învățătoare extrem de exigentă.

Era suficientă o virgulă la lucrarea de control la limba româna ca nota să fie cu un punct mai mică. De fapt, nu doar la română. Nota scădea și la matematică, și la celelalte materii, inclusiv pentru greșeli gramaticale.

La momentul respectiv am fost, la fel ca toți colegii mei, destul de supărată din cauza acestui aspect. Atât de greu puteai obține un 10…

Cam asa aratam eu cand faceam o greseala 🙂

În timp însă, i-am mulțumit de nenumărate ori (fie și în gând) învățătoarei mele pentru că sancționa atât de dur orice mică greșeală. Și acum îi mulțumesc. Știu că scriu în 99% (și poate mai bine) din cazuri corect, fără să mă gândesc prea mult la semnificații, virgule sau cratime. Totul este deja automatism de aproape 30 de ani.

A existat o perioadă când plângeam și eram tristă o zi întreagă pentru o virgulă sau o cratimă.

Litere nu am mâncat în acea perioadă. O fac acum, uneori – rareori – dar cred că mai degrabă tastatura și graba mea de a-mi așterne pe hârtie gândurile sunt vinovate de acest aspect. Acum însă nu mai plâng pentru așa ceva, pot spune că îmi pasă, dar moderat. Atât cât să corectez când observ, fără a mă gândi prea mult la acest aspect.

Timpul însă mi-a arătat un lucru pe care acum niște ani l-aș fi considerat o aberație, iar învățătoarea mea mai mult decât mine. O să vorbesc despre blog, pentru că l-am ales pe el ca temă a articolului, dar cred că lucrul acesta este valabil în legătură cu toate demersurile noastre.

Perfecțiunea te trage în jos de foarte multe ori. Te face excesiv de prudent, temător chiar uneori… iar oamenii care sunt așa își pun o piedică serioasă în calea propriei reușite.

Mă gândeam la zona de blogging zilele acestea, pentru că îmi este destul de cunoscută.

Am studiat în timp bloguri pe care le știu ca având succes. Pe internațional mai ales – pentru că ei sunt din toate punctele de vedere mai relaxați decât noi, dar și la noi. Sunt oameni ca toți oamenii: scriu în majoritatea timpului corect, dar își permit și câte o greșeală din când în când. Care nu este vreun capăt de țară, se corectează imediat.

Și m-am gândit și la celălalt blog al meu, cu care am reușit o performanță absolut remarcabilă din punctul meu de vedere, cel puțin: să scriu timp de 5 ani aproape în fiecare zi. Am scris și când lucrurile au mers prost în viața personală și aș fi preferat poate să stau și să mă înec într-o mare de lacrimi.

Două lucruri m-au ajutat să fac acest lucru:

  • plăcerea cu care am abordat subiectul și modul în care articolele mele erau primite, în jurul blogului adunându-se o comunitate care-mi este extrem de dragă,
  • relaxarea mea vizavi de greșeli

Concentrându-mă doar pe scris și pe subiect și mai puțin pe greșeli, am reușit să merg mai departe cu un articol pe zi, aproape în fiecare zi…

Zilele acestea m-am tot gândit la un lucru legat de școala românească în general, de generațiile care au fost și cele care urmează. Se pune prea mult accent pe a face lucrurile corect.

În loc să fie apreciată personalitatea, creativitatea, munca sau progresul unui elev, se notează mai degrabă absența greșelii. Adulții de mai târziu ajung să se teamă de greșeli mai degrabă decât să se aventureze în zone noi, interesante, care implică și riscuri. Unul dintre acestea: acela de a greși.

Și așa vezi cum progresează și ajung destul de sus nu elevii de 10 de ieri, ci cei priviți de profesori mai degrabă ca mediocri, notați deseori mult mai jos decât alți elevi.

Dar ne pregătește pentru viață acest mod de gândire?

E retorică întrebarea, evident că nu. Aș prefera de 1000 de ori un copil campion la școala vieții în loc de un elev silitor, doar cu note de 10 și care nu se descurcă extraordinar de bine mai departe.

Cred totuși că bazele corecte sunt importante.

Fără să facem din scrisul corect o obsesie, dacă ne dorim să scriem, ar trebui să știm din start că o putem face corect în 99% din cazuri. Dar să greșim e omenește și nu trebuie să uităm nici acest aspect.

Așa că… poate că ar trebui să uităm de perfecționism pentru a progresa. E suficient să fii bun și să exersezi, în orice domeniu, pentru că restul vine cumva de la sine.

Tu ce părere ai?

30 de comentarii pentru Obsesia greșelilor ne împiedică să progresăm

Telefonul celular: un accesoriu care ne definește?

Astea sunt TOATE telefoanele pe care le-ai avut vreodată? mă întreba mirată una dintre prietenele mele, venită cu puștiul ei care se plictisea în vizită la noi. Nu știu cum…

Astea sunt TOATE telefoanele pe care le-ai avut vreodată? mă întreba mirată una dintre prietenele mele, venită cu puștiul ei care se plictisea în vizită la noi.

Nu știu cum mi-a venit ideea, dar s-a dovedit excelentă: să ofer copilului telefoanele mele, pentru a se juca. Păstrez, dintr-un motiv pe care nici eu nu-l știu, într-o punguță, undeva, într-un colț de sertar, aproape toate telefoanele pe care le-am avut și folosit. Lipsește unul, care merge încă foarte bine și a ajuns la soacra mea.

Telefoanele vietii mele

Da, acestea sunt TOATE telefoanele mele, cu excepția de care ți-am povestit. Poza nu e grozavă, am făcut-o la geam, pentru a prinde bruma de soare, sau mai degrabă lumină, din această dimineață, și se reflectă în ea perdeaua :).

Primul telefon este cel despre care-mi amintesc cel mai bine: l-am cumpărat dintr-un complex de la Constanța, super încordată, pentru că aveam cu mine actul de proprietate al locuinței părinților mei. Da, erau tare stricți cu acest lucru în perioada anilor 2000, când cumpăram eu acel Nokia.

Îmi amintesc și reacția unora dintre cunoscuți atunci când îl vedeau, era un telefon scump la vremea aceea. Cam atunci am înțeles pentru prima dată că oamenii te pot privi altfel atunci când dispui de asemenea dotări, dar în continuare nu consider că acesta e un criteriu pentru a evalua o persoană. La momentul de față pot să am ce telefon doresc, dar dacă mă voi decide pentru unul scump, nu pentru impresia lăsată celorlalți îl voi cumpăra (povestesc mai târziu despre asta).

Revenind a acest telefon, mi-l luasem în ideea de a-l ține cât mai mult, așa că am cerut ca, dincolo de orice, să fie durabil. Vânzătoarea mi l-a recomandat, m-am cam fâstâcit auzind prețul de aproape 3 milioane la vremea aceea, dar l-am luat.

Cred că l-am folosit 7 ani. Către sfârșit, era deja un accesoriu exotic, dar nu în sensul de la început :).

Al doilea telefon a fost tot un Nokia, dar nu mai țineam atât de mult la calitate. Pur și simplu mi se defectase cel vechi, nu stăteam grozav cu banii și am luat telefonul oferit pentru abonament la momentul respectiv, cu puncte și ce se mai putea lua în considerare.

Primul smartphone pe care l-am avut a fost un Samsung Galaxy SII, un telefon de foarte bună calitate, pe care l-am luat însă la mâna a IIa, de la cineva care a trecut la SIII, din momentul în care a apărut. A fost o afacere bună, telefonul are o cameră excelentă și m-am împăcat foarte bine cu el.

Telefonul de astăzi, cel alb, un Samsung Galaxy Prime, este primit în cadrul unei campanii :). Îl am deja de 2 ani și, fără să mi se pară un telefon extraordinar – camera e sub cea a SII-ului, de exemplu, și trebuie să îl încarc în fiecare zi, sunt în linii mari mulțumită de el.

Nu am nici cea mai mică idee cu ce tip de mobil îl voi schimba, probabil că mă voi hotărî atunci când îl cumpăr pe cel nou, pentru că acesta are aproape 2 ani și deja e obosit. Cu siguranță că nu îl voi putea păstra timp de 7 ani, ca pe primul meu Nokia. Mă gândesc însă serios tot la un Galaxy X, pentru că mi-aș dori să fiu mai activă pe Instagram și să mă descurc cu poze cu telefonul pentru celălalt blog (de București).

Ne definesc așadar telefoanele pe care le deținem?

Dincolo de telefoane și modele… mă gândeam că, dacă fiecare dintre noi ar putea pune telefoanele deținute pe o masă, am putea spune tare multe despre persoana respectivă doar privindu-le.

La mine se vede de la o poștă că sunt stilul minimalist, câtuși de puțin pasionat de aceste accesorii, pe care le consider mai degrabă utile și atât… Că am fost, totuși, dispusă să dau la un moment dat mai mulți bani pentru ceva considerat de calitate, dar m-am convins că și un telefon ceva mai ieftin poate să mă țină mult și nu am mai investit în acest aspect.

Am avut în general grijă de telefoanele din dotare (unul dintre motivele pentru care m-au ținut ani buni fiecare în parte), dar nu am considerat necesar să le adaug accesorii suplimentare, și aici mă gândesc la husă în special. Doar SII-ul meu s-a bucurat de acest privilegiu, mai mult pentru că era un telefon lucios și chiar simțeam nevoia să în protejez.

Evident că aș cumpăra o husa pentru samsung galaxy s7 edge dacă m-aș hotărî pentru acest telefon (din motive de cameră, cum spuneam, l-aș lua mai mult ca accesoriu important pentru activitatea mea), care rămâne cam scump pentru gusturile mele.

Dincolo de asta… eu cel puțin am alte criterii de evaluare a persoanelor din jurul meu decât telefonul, mașina sau alte posesiuni. Dar trebuie să recunosc că acestea ne definesc totuși, pe fiecare în parte.

Tu ce părere ai? 

21 de comentarii pentru Telefonul celular: un accesoriu care ne definește?

Timpul și prieteniile

Citatul de mai jos e unul dintre cele mai frumoase despre prietenie și – din experiența mea de până acum – cele mai profunde și adevărate. Și prieteniile își au…

Citatul de mai jos e unul dintre cele mai frumoase despre prietenie și – din experiența mea de până acum – cele mai profunde și adevărate.

Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povara; nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârșit.

Sunteți acum unul față de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauți alte organisme, alte suflete cărora să vă puteți deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experiențe de tot felul.

Mircea Eliade – ”Șantier”

Prima mea prietenă bună a fost M., pe care am cunoscut-o în clasa a II-a, când am ajuns la școala de lângă apartamentul părinților mei (clasa I am urmat-o la școala de lângă bunici, acolo am locuit în acel an). Nu-mi amintesc cum m-am apropiat de M. Nu cred că a fost colega mea de bancă sau că vreo experiență aparte ne-a apropiat, lucrurile au venit cumva de la sine… doar că nu îmi amintesc exact cum.

Cert este că am fost prietene bune toată perioada școlii generale și am continuat să ne vedem și să ieșim împreună și în liceu. Facultatea ne-a găsit în continuare foarte apropiate, doar că atunci fiecare dintre noi și-a făcut un grup de prieteni de care se simțea deja mai bine. Eu eram la București, ea la Constanța, ne vedeam în vacanțe, când am și mers în câteva călătorii împreună.

Chiar dacă viețile noastre erau deja destul de diferite, era în continuare persoana cu care mă simțeam cel mai… „acasă”. La un moment dat, fiecare dintre noi și-a găsit de lucru, eu, am ajuns ceva mai rar la ai mei, la Constanța… ne-am văzut la nunțile fiecăreia dintre noi și de atunci am vorbit, sporadic, la telefon.

Două vieți foarte diferite acum, dar am avut același sentiment de „acasă” atunci când ne-am regăsit pe Facebook și am povestit o bună bucată de vreme. Nu ne mai văzusem de mai bine de 10 ani, și totuși vorbeam cu o persoană pe care o cunoșteam atât de bine, îi puteam anticipa răspunsurile, îi știam chiar și modul de a se exprima…

La facultate m-am împrietenit cu D., colega mea de cameră. Pot spune că a fost prietenia care mi-a marcat existența, din multe puncte de vedere. O prietenie frumoasă, care a durat peste timp, dar la un moment dat lucrurile s-au domolit. Ne auzim în continuare la aniversări, schimbăm mesaje de sărbători și ne sunăm uneori, parcă din ce în ce mai rar.

Prietenia noastră s-a stins încet și îmi aduce aminte tare mult de citatul cu care începeam acest articol. Chiar am fost două suflete care au crescut împreună. Ne-au rămas amintiri multe și frumoase (sper că e reciproc sentimentul) și poate, cine știe, la un moment dat viața ne va arăta noi căi de creștere împreună. Și sunt recunoscătoare oricui a hotărât să ne nimerim în același timp când se făceau cazările în Căminul Pallady, unde am împărțit o cameră timp de doi ani, plus o mulțime de vise, speranțe și bucurii.

De-a lungul timpului, am mai avut prieteni și prietene pe care mă puteam baza la un moment dat (și cred că și acum lucrurile stau la fel, din partea mea cu siguranță că așa este), cu care îmi plăcea să petrec timpul, am râs, am glumit, dar am împărțit și momente mai puțin plăcute din viața fiecăruia dintre noi.

Aud câteodată povești sau chiar le citesc pe bloguri despre prieteni care au înșelat așteptările, au dezamăgit, nu au fost ceea ce păreau a fi… Si mă întreb dacă nu trăiesc o realitate paralelă, sau pur și simplu am avut noroc…

Pe mine nu m-a dezamăgit nimeni profund, atât de mult încât să spun că prietenia nu există. Am avut, ca orice om cred, mici dezamăgiri și am cauzat și eu, sunt sigură.

Există multe persoane cu care nu mai sunt la fel de apropiată ca în trecut, dar îmi amintesc cu drag perioada în care eram. S-a sfârșit, probabil, osmoza dintre sufletele noastre, cum spune Eliade.

Există persoane cu care sunt prietenă și acum, prietenii care au rezistat probei timpului, oameni cu care mă văd mai des sau mai rar (de unii mă despart mări și oceane), dar cu care conversația se leagă firesc, ca și cum săptămâna trecută ne-am văzut în Lăptăria lui Enache sau pe Terasă la Național. Da, niciunul dintre aceste locuri nu mai există :).

Tare mi-ar plăcea ca acest articol să fie debutul unei conversatii despre prieteni și prietenii… Tu ce experiențe ai avut în acest sens?

24 de comentarii pentru Timpul și prieteniile

Diferența între a lucra de acasă și a sta acasă

Acasă nu am stat decât în vacanțele școlare sau studențești, timp pe care încercam să îl petrec cu folos, chiar dacă mai trișam uneori și mergeam destul de des la…

Acasă nu am stat decât în vacanțele școlare sau studențești, timp pe care încercam să îl petrec cu folos, chiar dacă mai trișam uneori și mergeam destul de des la plajă, vara cel puțin. Era și greu să nu o fac, „acasă” fiind pe atunci la Constanța, la câteva stații de troleibuz de mare.

De ceva vreme însă lucrez de acasă, în marea majoritate a timpului.

Lucrat de acasa

Un birou tare dragut pentru lucrat de acasa

Am un birou amenajat extrem de simplu (nu am lângă mine decât telefonul, imprimanta și o cană de cafea uneori, în afara laptopului), la care îmi petrec de la 4 la 10-11 ore pe zi (încerc să mențin o medie rezonabilă, dar uneori apar urgențe atât în zona de muncă, cât și în cele ale vieții personale – trebuie să balansez cumva). Evident, orele acestea le muncesc în fiecare zi, iar de când lucrurile se petrec pe bani, sunt mult mai atentă cu ele.

În continuare însă sunt nevoită să zâmbesc și să explic unor cunoștințe, rude sau prieteni că statul acasă și lucratul de acasă nu au nimic în comun. Că nu sunt casnică – nu că aș avea ceva împotrivă, dar pur și simplu nu e cazul meu. Plus ca, zic eu, chiar dacă aș fi fost casnică aș fi avut o mulțime de treburi de făcut.

Cel mai greu îmi este atunci când sunt persoane care așteaptă lucruri de la mine.

Dar de ce nu poți face acest lucru / sau să mergi acolo, că doar stai acasă?

Atunci trebuie să reiau povestea cu a lucra de acasă nu înseamnă a sta acasă. În prea multe explicații nu mă lansez eu, dar uneori îmi e și mie greu să tot explic și să reiau problema, care pentru mine nici măcar nu e o problemă, e normalitatea.

În fine. Ieri am socializat cu o doamnă destul de în vârstă din câte mi-am putut da seama. A venit vorba și despre ocupație și i-am spus că lucrez în domeniul online, în cea mai mare parte de acasă.

Spre surprinderea mea, nu m-a privit de parcă veneam de pe Marte, nici nu a tras concluzia că stau degeaba… și știa foarte bine care e diferența dintre a sta acasă și a lucra de acasă.

Și fata mea lucrează de acasă… tot așa, pe Internet. E destul de chinuită, mititica. Lucrează de dimineață până seara. La birou te mai oprești, mai schimbi o vorbă cu colegii, mai iei o cafea de la automatele alea… Acasă e doar muncă, muncă și iarăși muncă. 

În sfârșit cineva care mă înțelege! mi-am spus.

Adevărul este însă că am explicat de tare multe ori acest lucru, și parcă-parcă și cei din jurul meu au început să mă înțeleagă. Dar lucratul de acasă are și multe alte dezavantaje și avantaje despre care mă gândeam să povestesc la un moment dat și tare mi-ar plăcea să știu dacă sunt persoane care mă citesc în aceeași situație, poate schimbăm impresii :).

11 comentarii pentru Diferența între a lucra de acasă și a sta acasă

O țară tristă…

Sunt optimistă de felul meu și e tare greu să mă scoți din ale mele și să mă convingi că nu există mereu loc și speranță de mai bine. Zilele…

Sunt optimistă de felul meu și e tare greu să mă scoți din ale mele și să mă convingi că nu există mereu loc și speranță de mai bine.

Zilele acestea însă am dat peste o știre care m-a întristat profund.

Nu am știut că persoanele cu un venit sub 126 de lei (!) pe lună beneficiază de masă gratuită la cantinele sociale. Nu știam nici că Primăria Constanța a oferit această masă (cred că vorbim despre o masă pe zi, în valoare de 6 lei am citit eu pe undeva, sper să nu mă înșel) tuturor celor care au venit sub 500 de lei.

M-aș fi bucurat de acest lucru, pentru că un venit de 500 de lei pe lună mi se pare total insuficient pentru traiul de zi cu zi, mai ales atunci când vorbim despre persoane în vârstă, unele dintre ele singure. Întâmplător știu că, de exemplu, la Constanța se plătește foarte mult Întreținere, părinții mei au avut și 600 de lei și mai bine de plată iarna, două persoane, două camere.

Ei bine, la câțiva ani distanță, cineva a hotărât că acești oameni au mâncat fără să plătească, deși ar fi trebuit… așa că au de restituit sume foarte mari raportat la veniturile lor. Nici nu-mi imaginez ce înseamnă să ai 260 de lei pensie și să trebuiască să restitui statului 1.200 de lei! Probabil că suma ți se pare imensă, poate că unii dintre acești oameni nu au văzut vreodată atâția bani grămadă!

E trist ceea ce se întâmplă și mi se pare trist și prin prisma faptului că vorbim despre oameni amărâți, poate cu probleme de sănătate pe care nu au cum să le trateze… și care primesc și o asemenea veste. Cum va rezista inima lor? Va rezista oare?

Sunt oameni simpli, care se pot trezi brusc într-o situație care efectiv îi pune la pământ. Sper din toată inima să se găsească o soluție, dar cred că simplul fapt că li s-a comunicat deja așa ceva este pur și simplu de neimaginat, bieții oameni neavând nicio vină că primăria sau mai știu eu cine a luat o decizie care nu era în conformitate cu prevederile legii.

Și, din păcate, nu este singurul lucru trist care li se întâmplă persoanelor în vârstă de la noi. Parcă nimeni nu se gândește că ar putea ajunge la vârsta aceea și cu problemele acelea…

Aș fi vrut să scriu un articol ceva mai vesel vineri după amiază, dar nu am putut să nu povestesc despre această nedreptate. Știrea este aici:

3 comentarii pentru O țară tristă…

Portocalele frumoase pentru care trebuie să lupți :)

Dacă este ceva care nu îmi lipsește pe toată perioada iernii și a primăverii timpurii, cea dinaintea apariției fructelor autohtone, este acest fruct zemos și dulce, cu gust de Crăciun…

Dacă este ceva care nu îmi lipsește pe toată perioada iernii și a primăverii timpurii, cea dinaintea apariției fructelor autohtone, este acest fruct zemos și dulce, cu gust de Crăciun și amintiri din copilărie. Le cumpăr de câte ori am ocazia și le țin pe balcon, prefer să am prea multe decât să nu am deloc.

Da, sunt momente în care mă bucur mult că trăim perioada aceasta a abundenței :).

portocale-frumoase-si-zemoase

Portocale dulci si zemoase

Zilele acestea am trecut evident pe lista mea de cumpărături câteva portocale (avem și noi în sfârșit un Mega la o aruncătură de băț, cred că zona Ambrozie rămăsese printre ultimele din București care suferea din acest punct de vedere). Raionul de portocale e extrem de aproape de intrare, dar spre dezamăgirea mea mă așteptau doar câteva fructe nu foarte frumoase, nu aș fi cumpărat nici măcar una, ce să mai vorbesc despre cele 2 kilograme la care mă gândisem.

Uitându-mă mai atent, am observat că erau 3-4 lăzi sub cele 2 aflate la vedere, cu portocale frumoase, nu foare mari, perfecte pentru noi. Am dat ușurel lada cu portocale pe care nu le-aș fi cumpărat la o parte și m-am servit din acelea. Între timp, s-a apropiat de mine și o doamnă un pic mai în vârstă, care a zâmbit și mi-a spus că și ea vroia portocale, dar nu i-au plăcut cum arătau cele din lădițele de deasupra, așa că renunțase.

Eu nu renunț chiar ușor la ceea ce îmi doresc, așa că am invitat-o și pe doamnă să mi se alăture, prinzând ceva mai mult curaj amândouă. Cei din magazin ne-au văzut, dar nu au comentat. Ce bine!

Totuși, nu am putut să nu mă gândesc că același lucru l-am observat și la alte magazine, nu de puține ori. Și că nu înțeleg deloc de ce, în dorința de a vinde 5-6 fructe pe care evident că nu le mai cumpără nimeni, pierd clienți pentru alte câteva kilograme. Clienți care nu sunt atât de perseverenți ca mine, sau cărora le este poate rușine să ia de unde doresc sau se tem că li se va spune ceva…

Până la urmă însă așa se întâmplă și în viață.

Rareori lucrurile frumoase ne sunt oferite pe tavă. Trebuie să ne luptăm pentru ele, uneori cu propriile temeri și concepții, indiferent care sunt acestea, alteori cu persoane din jurul nostru (nu am exclus posibilitatea ca un angajat zelos să îmi spună că nu pot să dau lăzi la o parte după bunul plac, din fericire nu a fost cazul), alteori pur și simplu nu avem chef să căutăm ceea ce ne dorim…

Dar după ce am savurat și în această dimineață o portocală pentru care m-am luptat așa cum am povestit, pot spune că a meritat efortul. Chiar dacă în continuare nu înțeleg mentalitatea conform căreia ar trebui să expui marfa mai puțin frumoasă la vedere și să o ascunzi bine pe cealaltă. Eu gândesc invers :).

3 comentarii pentru Portocalele frumoase pentru care trebuie să lupți :)

7 filme de Crăciun pe care să le vezi în acest an

La fel ca în cazul decorațiunilor de Crăciun, care au apărut de la mijlocul lui noiembrie cred, filmele de Crăciun și-au făcut și ele loc în grila unora dintre programele TV…

La fel ca în cazul decorațiunilor de Crăciun, care au apărut de la mijlocul lui noiembrie cred, filmele de Crăciun și-au făcut și ele loc în grila unora dintre programele TV înainte ca toamna să se încheie.

filme-de-craciun

Filme de Crăciun

Mie îmi plac atât de mult… mi se par un moment de pauză bine-meritată, simplă, un prilej de a mă opri un pic din orice altceva și a savura doar o cafea bună, anticipând sărbătorile și bucuria ce le însoțește. Cred că avem nevoie și de filme amuzante, simple, care să nu ne facă să ne gândim la chestii complicate, ci doar să ne bucurăm de o atmosferă veselă și colorată, de dragoste și de momentele senine… fie și ale altora :).

Da, pentru mine filmele de Crăciun aduc cu ele un pic din magia Sărbătorilor, așa că le voi acorda și în acest an destul de mult timp (am văzut deja două, cu siguranță că vor urma mai multe). Diva programează câte 2 filme de Crăciun în fiecare zi, din păcate într-un interval orar care nu-mi este accesibil, dar îmi propun să îl fac în cât mai multe zile – la 14.00 și la 16.00.

7 filme pe care îmi place să le văd în preajma Crăciunului

Cred că orice film de Crăciun este frumos :). Sunt însă câteva pe care le revăd cu plăcere și fac tot posibilul să nu le ratez în niciun an. Voi trece lista acestora mai jos, poate te va inspira și pe tine:

Home alone

Nici măcar nu-mi imaginez Crăciunul fără a vedea măcar unul dintre filmele seriei Home Alone! Și mă amuz la fel de tare de pățaniile puștiului Kevin, uitat de fiecare dată pe undeva și în luptă cu cei doi bandiți.

A Christmas Carol – O poveste de Crăciun

Există o reeditare a Poveștii clasice de Crăciun, cu Jim Carrey, pe acesta îmi doresc să îl revăd și anul acesta.

Jingle All the Way

La ce paradă consumeristă asistăm în acest film, care este o cursă pentru obținerea unei jucării râvnită de toți copiii. Totuși, mesajul adevărat este dorința celui mic de a beneficia de dragostea, atenția și grija tatălui său. E foarte amuzant filmul 🙂

Vacanța – The Holliday

Cu Kate Winslet, Cameron Diaz și Jude Law, Vacanța este o poveste amuzantă a două fete care fac schimb de locuințe pe perioada sărbătorilor, urmând să aibă parte de o mulțime de surprize și, evident, de povești de dragoste.

Miracolul de pe Strada 34

Recunosc că prefer ediția din 1994, deși l-am văzut și pe cel din 1947. Mara Wilson e o fetiță adorabilă în acest film (și în general, evident), iar filmul e ca o poveste frumoasă, deși reia elementele multora dintre poveștile de Crăciun (cu sărbătorile ce îmbunează suflete și da, aduc și miracole și dragoste odată cu ele).

The Christmas Secret

Cred că pe Hallmark l-am văzut pentru prima dată, va fi și la Diva în această perioadă și mi-am propus să îl revăd, dacă reușesc să îmi fac timp 🙂

 

Globul de Crăciun

Primul film de Crăciun pe anul acesta, e plăcut, siropos, amuzant în unele momente… Despre bucuria Crăciunului și șansa noilor începuturi :). Mi-a plăcut, îl trec pe lista mea de filme de Crăciun, pentru că o voi consulta cu siguranță și în anii următori.

Da, filmele de Crăciun sunt siropoase și rareori au ingredientele unui film bun, așa cum consider de obicei… dar sunt în același timp o pauză meritată la sfârșit de an și eu nu le voi rata.

Sper ca lista mea de filme de Crăciun să te inspire și da, te invit să adaugi și tu și o voi mai face și eu atunci când descopăr un film care îmi place.

Sursa foto: You Tu

9 comentarii pentru 7 filme de Crăciun pe care să le vezi în acest an

Expansiunea blogurilor culinare și admirația mea pentru autoarele lor

Am aruncat o privire pe Trafic.ro, la categoria bloguri, constatând, fără să mă mire, recunosc, că jumătate dintre locurile fruntașe sunt ocupate de bloguri culinare. Webstock, cea mai mare conferință…

Am aruncat o privire pe Trafic.ro, la categoria bloguri, constatând, fără să mă mire, recunosc, că jumătate dintre locurile fruntașe sunt ocupate de bloguri culinare.

Webstock, cea mai mare conferință de social media din România, consemna chiar victoria unei bloggerițe culinare – Jamila – la categoria Personalitatea anului. Contestată de mulți, meritată după părerea mea, această victorie ne arată o dată în plus că blogurile culinare sunt apreciate de public și că avem nevoie de ele.

bloggeri-culinari

O autoare de blog culinar are sigur mai multe instrumente la dispozitie 🙂

Până la urmă, cu toții gătim. Nu doar atât, cu toții ne-am obișnuit să căutăm 3-4 variante până ce o găsim pe cea potrivită – uneori ne atrag fotografiile, alteori cunoaștem bloggerița și am mai gătit bine după rețetele ei…

Eu pe acești oameni îi admir. Nu demult m-am încumetat la o nouă rețetă – un pic mai exotică, un tajine cu carne de struț, ilustrat pe celălalt blog, realizând o dată în plus cât de greu este să gătești și să fotografiezi în același timp, să încerci să prinzi lumina aceea bună de la primele ore ale dimineții, să încerci decorul potrivit sau să ascunzi mici imperfecțiuni inerente.

Doar cine nu a trecut prin toate acestea nu știe ce înseamnă!

Iar eu – adeptă a simplității – nu am făcut nici ceva sofisticat și nici fotografii cu pretenții. Am ilustrat pur și simplu această rețetă cât de bine m-am priceput.

Dincolo de rețetele lor și de muncă e o dorință continuă de autoperfecționare la toate aceste fete. Întâmplător am mers din blog în blog, așa cum rar îmi permit să fac, dar îmi place.

E ca o călătorie în care aleg punctul de plecare – de această dată am început cu Claudia și Iuliana, pentru că pe ele le știu și mi-s dragi, și am mers așa, din blog în blog, urmărind recomandările (care mi se pare mie sau sunt mai rare în ultimul timp?) și nu m-am putut abține să nu remarc că blogurile culinare pe care le vizitam, sau majoritatea lor, erau atent întreținute de stăpânele lor, care au muncit nu doar la partea de rețete și imagini, ci au făcut tot posibilul să aibă un blog frumos, în care un vizitator să se simtă bine.

În plus, realizezi doar răsfoind multe bloguri culinare că stăpânele lor investesc în ele, cumpără ustensile, aparate foto, accesorii diverse, caută soluții pentru galeriile care au și ele particularitățile lor, învață… E muncă cu M mare la mijloc, dar și pasiune, pentru că fără ea e greu să răzbești într-o nișă cu o concurență acerbă și particularitățile ei.

Nu știu dacă mă citesc bloggerițe culinare (în afara celor despre care am povestit deja), dar dacă se întâmplă acest lucru, eu vreau să le spun că le admir pentru munca pe care sunt dispuse să o depună pentru blogul lor.

Atât am avut de spus azi :).

6 comentarii pentru Expansiunea blogurilor culinare și admirația mea pentru autoarele lor

10 motive pentru care iubesc toamna

Ieri m-am plimbat prin parcul meu cu frunze în toate nuanțele posibile – de la verde la ruginiu, galben și chiar violet, realizând cât de mult îmi place acest peisaj și…

Ieri m-am plimbat prin parcul meu cu frunze în toate nuanțele posibile – de la verde la ruginiu, galben și chiar violet, realizând cât de mult îmi place acest peisaj și cât de dor îmi este mereu de el, de toamnă, de ușoara stare de melancolie care mă curprinde în această perioadă, deschizând larg ochii către frumusețile naturii și ceea ce mă înconjoară, parcă mai mult decât în oricare alt anotimp.

toamna-colorata

Toamna – anotimpul frunzelor in toate culorile

Mi-am adus aminte și de o leapșă, primită cu ceva timp în urmă de la Claudia, cred că acum e cel mai bun moment pentru a-i răspunde.

De ce iubesc toamna?

  1. Toamna e anotimpul în care m-am născut. Nu știu dacă toată lumea se atașează în mod special de anotimpul în care a venit pe lume, dar eu am făcut-o. Îmi amintesc de o plimbare cu bunica mea, în care îmi spunea, ca pe cel mai mare motiv de veselie: Uite, cad frunzele, se apropie toamna, vine și ziua ta. Anul acesta împlinești 4 ani, ești deja fetiță mare. O să ai tort și o să primești cadouri frumoase și toată lumea o să te pupe și o să-ți ureze La mulți ani. Ce putea fi mai frumos?
  2. Toamna mă încearcă mereu un fel de melancolie, dar nu tristețe, legată de natura care ia parcă o pauză, dar îți oferă unul dintre cele mai frumoase tablouri posibile, asa cum spuneam. E o stare care îmi place,
  3. Îmi place răcoarea care se instalează treptat și-mi place și garderoba mea de toamnă, cu cardigane și pantaloni nu foarte groși,
  4. Toamna e anotimpul recoltelor, îmi plac mult piețele colorate și vesele și îmi place… mustul. E singurul anotimp în care ne putem bucura de el,
  5. Toamna anticipează cumva Crăciunul și sărbătorile. Parcă e o fremătare pentru toți, o stare de așteptare, de planuri pe termen scurt care îmi place mult,
  6. Pentru mirosul incomparabil al florilor de toamnă,
  7. Pentru perioada aceasta rece, dar încă nu foarte rece, în care ne place să rămânem uneori în casă, să vedem un film, de exemplu, sau să gătim ceva bun împreună,
  8. Dacă tot am vorbit de filme, în perioada aceasta nu uit să văd unul dintre preferatele mele, Toamna bobocilor. O comedie la care și acum râd uneori cu lacrimi, deși știu cam toate replicile,
  9. Îmi plac hainele de toamnă pe care le am, puține, dar care-mi sunt tare dragi pentru că au fost în general primite… de ziua mea, da :). Cardigane, tricouri mai groase, pulovere…
  10. Îmi place plăcinta cu dovleac. În ultimul timp am renunțat la gluten (mai fac excepții, dar rare), dar am descoperit că îmi place aproape la fel de mult dovleacul feliat și copt, dat apoi cu scorțișoară și un pic de miere. Minunat! Chiar ieri am cumpărat din piață unul și abia aștept să îl scot, rumenit și aburind, din cuptor…

O leapșă se dă mai departe, dar mie mi-ar fi drag să o preia pe a mea oricine dorește. La fel cum mi-ar fi drag să citesc în comentarii De ce îți place ție toamna 🙂.

3 comentarii pentru 10 motive pentru care iubesc toamna

Cumpărăm un apartament direct de la proprietar sau optăm pentru o agenție imobiliară?

Să luăm apartamentul prin agenție? Este o întrebare pe care ne-am pus-o la modul cel mai serios acum 3 ani, de fapt 3 ani și jumătate, atunci când am început…

Să luăm apartamentul prin agenție?

Este o întrebare pe care ne-am pus-o la modul cel mai serios acum 3 ani, de fapt 3 ani și jumătate, atunci când am început căutările serioase pentru apartamentul achizitionat în octombrie 2013.

apartament-agentie-imobiliara

Un apartament in care mi-ar placea sa locuiesc

După ce m-am uitat un pic la variante și am întrebat în stânga și în dreapta, concluzia noastră a fost că preferăm varianta directă, o agenție neputând să ne ajute prea mult. Anunțurile existau toate pe net, de sunat puteam suna și singură potențialii vânzători – prea bine nu înțelegeam rolul agenției.

Cele câteva contacte pe care le-am avut sporadic – atunci când era vorba despre un apartament ce se vindea prin agenție -, precum și discuțiile avute cu câțiva cunoscuți, mi-au confirmat faptul că nu ne doream în mod special să colaborăm cu o agenție.

Cu ce te poate ajuta agenția imobiliară?

Teoretic, aceasta te poate ajuta să găsești mai repede apartamentul, pentru că are o bază de date la dispoziție. Practic, baza de date există oarecum și în site-urile de anunțuri, respectivele apartamente fiind listate tot pe acest tip de site-uri.

Agenția imobiliară te poate ajuta, tot în teorie, să găsești un apartament cât mai aproape de dorințele tale. Din păcate, de fiecare dată când eram întrebați ce dorim de către angajatul unei agenții care răspundea la telefon când sunam pentru vreun apartament, nu reușea să ne recomande variante aproape de ceea ce ne doream, deși formulam destul de clar opțiunile.

Singurul criteriu care părea să îl intereseze era prețul, dacă îi spuneam că bugetul nostru e de 55.000 de euro (un exemplu), ne dădea exemple de apartamente în jurul acestei sume.

Noi, în schimb, eram destul de specifici atât cu zona, cât și cu unele dintre criterii, la care chiar țineam. Tot noi reușeam să identificăm cele mai potrivite variante pentru noi.

Tot agenția este cea care te ajută să aduni mai repede actele, are tot felul de contacte, știe exact de ce ai nevoie și te mobilizează pentru a obține mai repede fiecare document în parte.

Acesta poate fi un ajutor prețios dacă nu prea te descurci să îți găsești singur informația pe net, de exemplu. Sau cu ajutorul unui notar, căci și el îți va comunica actele de care ai nevoie.

Concluzia mea este că dacă te grăbești, cumperi un apartament pentru prima dată sau nu prea ai chef să-ți bați capul cu tot felul de chestii (unele, că pentru majoritatea tot tu vei alerga), agenția îți va fi de folos. Adică totul depinde de la persoană la persoană.

În realitate, majoritatea cumpărăm prin agenții imobiliare

O concluzie pe care am tras-o este că, indiferent dacă îți dorești sau nu să colaborezi cu o agenție imobiliară, în majoritatea cazurilor o vei face, pentru că în spatele a 90% dintre anunțuri (nu știu dacă și azi e cazul, dar când am luat noi apartamentul era) este o agenție. Aceasta va asista atât vânzătorul, cât și pe tine, ca și cumpărător, așa că nu prea ai ce face și vei trece prin ea, plătind, evident, și un comision. Pe care nu uita să îl negociezi :).

Noi am avut noroc, am găsit un anunț direct listat de proprietar – nu am scris articolul din această perspectivă, dar și aici discuția e asemănătoare, proprietarul apartamentului a făcut câteva poze foarte bune pe care le-a pus pe mai multe site-uri imobiliare și a gestionat, evident, toate telefoanele și întâlnirile – cam asta a fost munca lui.

Cam asta ar fi discuția cu sau fără agenție așa cum o văd eu, cu mențiunea că din punctul meu de vedere agențiile s-ar putea face mai utile și pregăti agenți imobiliari care să cunoască bine zonele, să ofere informații mai clare și să se plieze mai bine pe tiparul și ceea ce dorește clientul. Pentru că mereu vor fi oameni care să apeleze la ele pentru cumpărarea/vânzarea unui apartament.

2 comentarii pentru Cumpărăm un apartament direct de la proprietar sau optăm pentru o agenție imobiliară?

Type on the field below and hit Enter/Return to search