Am avut o învățătoare extrem de exigentă.

Era suficientă o virgulă la lucrarea de control la limba româna ca nota să fie cu un punct mai mică. De fapt, nu doar la română. Nota scădea și la matematică, și la celelalte materii, inclusiv pentru greșeli gramaticale.

La momentul respectiv am fost, la fel ca toți colegii mei, destul de supărată din cauza acestui aspect. Atât de greu puteai obține un 10…

Cam asa aratam eu cand faceam o greseala 🙂

În timp însă, i-am mulțumit de nenumărate ori (fie și în gând) învățătoarei mele pentru că sancționa atât de dur orice mică greșeală. Și acum îi mulțumesc. Știu că scriu în 99% (și poate mai bine) din cazuri corect, fără să mă gândesc prea mult la semnificații, virgule sau cratime. Totul este deja automatism de aproape 30 de ani.

A existat o perioadă când plângeam și eram tristă o zi întreagă pentru o virgulă sau o cratimă.

Litere nu am mâncat în acea perioadă. O fac acum, uneori – rareori – dar cred că mai degrabă tastatura și graba mea de a-mi așterne pe hârtie gândurile sunt vinovate de acest aspect. Acum însă nu mai plâng pentru așa ceva, pot spune că îmi pasă, dar moderat. Atât cât să corectez când observ, fără a mă gândi prea mult la acest aspect.

Timpul însă mi-a arătat un lucru pe care acum niște ani l-aș fi considerat o aberație, iar învățătoarea mea mai mult decât mine. O să vorbesc despre blog, pentru că l-am ales pe el ca temă a articolului, dar cred că lucrul acesta este valabil în legătură cu toate demersurile noastre.

Perfecțiunea te trage în jos de foarte multe ori. Te face excesiv de prudent, temător chiar uneori… iar oamenii care sunt așa își pun o piedică serioasă în calea propriei reușite.

Mă gândeam la zona de blogging zilele acestea, pentru că îmi este destul de cunoscută.

Am studiat în timp bloguri pe care le știu ca având succes. Pe internațional mai ales – pentru că ei sunt din toate punctele de vedere mai relaxați decât noi, dar și la noi. Sunt oameni ca toți oamenii: scriu în majoritatea timpului corect, dar își permit și câte o greșeală din când în când. Care nu este vreun capăt de țară, se corectează imediat.

Și m-am gândit și la celălalt blog al meu, cu care am reușit o performanță absolut remarcabilă din punctul meu de vedere, cel puțin: să scriu timp de 5 ani aproape în fiecare zi. Am scris și când lucrurile au mers prost în viața personală și aș fi preferat poate să stau și să mă înec într-o mare de lacrimi.

Două lucruri m-au ajutat să fac acest lucru:

  • plăcerea cu care am abordat subiectul și modul în care articolele mele erau primite, în jurul blogului adunându-se o comunitate care-mi este extrem de dragă,
  • relaxarea mea vizavi de greșeli

Concentrându-mă doar pe scris și pe subiect și mai puțin pe greșeli, am reușit să merg mai departe cu un articol pe zi, aproape în fiecare zi…

Zilele acestea m-am tot gândit la un lucru legat de școala românească în general, de generațiile care au fost și cele care urmează. Se pune prea mult accent pe a face lucrurile corect.

În loc să fie apreciată personalitatea, creativitatea, munca sau progresul unui elev, se notează mai degrabă absența greșelii. Adulții de mai târziu ajung să se teamă de greșeli mai degrabă decât să se aventureze în zone noi, interesante, care implică și riscuri. Unul dintre acestea: acela de a greși.

Și așa vezi cum progresează și ajung destul de sus nu elevii de 10 de ieri, ci cei priviți de profesori mai degrabă ca mediocri, notați deseori mult mai jos decât alți elevi.

Dar ne pregătește pentru viață acest mod de gândire?

E retorică întrebarea, evident că nu. Aș prefera de 1000 de ori un copil campion la școala vieții în loc de un elev silitor, doar cu note de 10 și care nu se descurcă extraordinar de bine mai departe.

Cred totuși că bazele corecte sunt importante.

Fără să facem din scrisul corect o obsesie, dacă ne dorim să scriem, ar trebui să știm din start că o putem face corect în 99% din cazuri. Dar să greșim e omenește și nu trebuie să uităm nici acest aspect.

Așa că… poate că ar trebui să uităm de perfecționism pentru a progresa. E suficient să fii bun și să exersezi, în orice domeniu, pentru că restul vine cumva de la sine.

Tu ce părere ai?