Am avut o învățătoare extrem de exigentă.
Era suficientă o virgulă la lucrarea de control la limba româna ca nota să fie cu un punct mai mică. De fapt, nu doar la română. Nota scădea și la matematică, și la celelalte materii, inclusiv pentru greșeli gramaticale.
La momentul respectiv am fost, la fel ca toți colegii mei, destul de supărată din cauza acestui aspect. Atât de greu puteai obține un 10…
În timp însă, i-am mulțumit de nenumărate ori (fie și în gând) învățătoarei mele pentru că sancționa atât de dur orice mică greșeală. Și acum îi mulțumesc. Știu că scriu în 99% (și poate mai bine) din cazuri corect, fără să mă gândesc prea mult la semnificații, virgule sau cratime. Totul este deja automatism de aproape 30 de ani.
A existat o perioadă când plângeam și eram tristă o zi întreagă pentru o virgulă sau o cratimă.
Litere nu am mâncat în acea perioadă. O fac acum, uneori – rareori – dar cred că mai degrabă tastatura și graba mea de a-mi așterne pe hârtie gândurile sunt vinovate de acest aspect. Acum însă nu mai plâng pentru așa ceva, pot spune că îmi pasă, dar moderat. Atât cât să corectez când observ, fără a mă gândi prea mult la acest aspect.
Timpul însă mi-a arătat un lucru pe care acum niște ani l-aș fi considerat o aberație, iar învățătoarea mea mai mult decât mine. O să vorbesc despre blog, pentru că l-am ales pe el ca temă a articolului, dar cred că lucrul acesta este valabil în legătură cu toate demersurile noastre.
Perfecțiunea te trage în jos de foarte multe ori. Te face excesiv de prudent, temător chiar uneori… iar oamenii care sunt așa își pun o piedică serioasă în calea propriei reușite.
Mă gândeam la zona de blogging zilele acestea, pentru că îmi este destul de cunoscută.
Am studiat în timp bloguri pe care le știu ca având succes. Pe internațional mai ales – pentru că ei sunt din toate punctele de vedere mai relaxați decât noi, dar și la noi. Sunt oameni ca toți oamenii: scriu în majoritatea timpului corect, dar își permit și câte o greșeală din când în când. Care nu este vreun capăt de țară, se corectează imediat.
Și m-am gândit și la celălalt blog al meu, cu care am reușit o performanță absolut remarcabilă din punctul meu de vedere, cel puțin: să scriu timp de 5 ani aproape în fiecare zi. Am scris și când lucrurile au mers prost în viața personală și aș fi preferat poate să stau și să mă înec într-o mare de lacrimi.
Două lucruri m-au ajutat să fac acest lucru:
- plăcerea cu care am abordat subiectul și modul în care articolele mele erau primite, în jurul blogului adunându-se o comunitate care-mi este extrem de dragă,
- relaxarea mea vizavi de greșeli
Concentrându-mă doar pe scris și pe subiect și mai puțin pe greșeli, am reușit să merg mai departe cu un articol pe zi, aproape în fiecare zi…
Zilele acestea m-am tot gândit la un lucru legat de școala românească în general, de generațiile care au fost și cele care urmează. Se pune prea mult accent pe a face lucrurile corect.
În loc să fie apreciată personalitatea, creativitatea, munca sau progresul unui elev, se notează mai degrabă absența greșelii. Adulții de mai târziu ajung să se teamă de greșeli mai degrabă decât să se aventureze în zone noi, interesante, care implică și riscuri. Unul dintre acestea: acela de a greși.
Și așa vezi cum progresează și ajung destul de sus nu elevii de 10 de ieri, ci cei priviți de profesori mai degrabă ca mediocri, notați deseori mult mai jos decât alți elevi.
Dar ne pregătește pentru viață acest mod de gândire?
E retorică întrebarea, evident că nu. Aș prefera de 1000 de ori un copil campion la școala vieții în loc de un elev silitor, doar cu note de 10 și care nu se descurcă extraordinar de bine mai departe.
Cred totuși că bazele corecte sunt importante.
Fără să facem din scrisul corect o obsesie, dacă ne dorim să scriem, ar trebui să știm din start că o putem face corect în 99% din cazuri. Dar să greșim e omenește și nu trebuie să uităm nici acest aspect.
Așa că… poate că ar trebui să uităm de perfecționism pentru a progresa. E suficient să fii bun și să exersezi, în orice domeniu, pentru că restul vine cumva de la sine.
Tu ce părere ai?
E vorba despre perfecționism care îi face pe mulți în blogging să stea atât de mult la un articol, încât până la urmă renunță la a mai scrie. Interesant și subiectul legat de relaxarea celor de afară, e foarte corect, la noi majoritatea preferă să acopere niște subiecte clasice, conservatoare, tot din dorința de perfecționism.
e bine sa fi atent, nici chiar perfect…cine nu greseste? dar sa nu fie o obsesie!
Si eu sunt meticuloasa in unele privinte, dar n-am fost niciodata o perfectionista :), interesant articol 🙂
Cred ca atunci cand reusesti sa faci lucrurile bine in 99% din cazuri esti mult mai multumit de tine insuti, dar trebuie sa inveti si ca greseala e omeneasca si nu ai de ce sa te dai de ceasul morti, in schimb poti incerca sa o indrepti.
Eu am lucrat mereu cu cei doi copii potrivit aptitudinilor si inclinatiilor lor.
O data cu scoala nu am mai avut mult timp, dar am constatat ca tot ce invatasera cu mine, acasa, era mult peste nivelul predat la scoala. Nu pentru ca as fi fost eu o persoana superioara, ci pentru ca am aprofundat fiecare tema care ii interesa, am explicat detaliat ce vroiau sa afle si am lucrat in joaca.
Desi nu mai avem efectiv timp de astfel de jocuri/lectii, ma bucur sa constat ca, daca ii intereseaza un subiect, fie vin la mine sa discutam, fie cauta singuri pe internet si se documenteaza.
Acest lucru mi se pare cel mai important: ca vor sa invete ceva, ca le ramane informatia in memorie, ca ii vor ajuta candva aceste aptitudini.
Am ajuns la concluzia ca scoala efectiv este inutila pentru ca nu ii invata decat sa fie stresati de note, de presiunea unui concurs/evaluari.
Cu atat se aleg: cu stres!
Si eu cred ca e inutila scoala la educatie, cel mult la informare.
Da, da, sunt de acord. Dar cred ca si parintii contribuie, punand sau nu presiune pe notele obtinute de copii.
Sincer nu mai tin minte cum eram in scoala, primeam multe dictari si scriam chestii repetitive. Acum in majoritatea cazurilor gresesc pentru ca nu verific ce scriu. Ma uit pe tastura , nu pe ecran, iar in unele cazuri imi face figuri, daca nu apas prea tare nu imi ia caracterul si ma trezesc cu litere mancate. Sunt prima care recunoaste ca nu sunt perfectionista, ca ma grabesc si ca uneori scriu fara sa ma verific.
Eu tin minte cum eram la scoala: nu imi placea. Si da, perfectionismul si frica erau problema importanta. Dar daca eu zic asta, fiind una din putinele persoane din scoala primara care am continuat studiile, ce or fi gandit si simtit copiii mai putin talentati sau mai putin studiosi? Asta e problema cu scolile romanesti: pun accent pe perfectiune si pierd din atentie masele, cei 40% de copii care devin adultii analfabeti functional si astazi semneaza contracte si nu inteleg ce semneaza, cei 80% din romani ce nu au deschis o carte etc.
Asa ca as vrea sa nu mai apreciati perfectiunea. Daca am devenit oameni, nu am devenit datorita ei ci in pofida ei, gandeste-te unde ajungeam daca era sa nu ne fie frica.
Uitam ca societatea se evalueaza nu dupa cat de bun e cel mai bun, ci dupa cat de bun e cel mai slab, dupa curaj, perseverenta (nu uitati exemplul chinezului ce a dat de 10 ori la aceeasi facultate)
Da, cam asta am concluzionat si eu, O femeie. Am avut nevoie de ani de zile pentru a intelege ca nu ma fac de ras daca fac o greseala, orice greseala. Si ca e singura cale spre a evolua.
si eu de zeci de ani. Uneori ma gandesc cu tristete unde as fi ajuns daca incepeam aceasta evolutie la 15 ani, nu la 35.
Lasa o femeie, altii au facut-o mai la batrinete decit tine. Tot e bine cind invatam. Trist e cind vad oameni in virsta care n-au invatat nimic de la viata…
eu cred ca atunci cand te simti presat, esti mai predispus la greseli. asa ca e bine sa lasi lucrurile sa vina de la sine, sa nu te stresezi foarte mult. si mai ales, sa nu te grabesti. totul trebuie sa curga lin
Fiecare e perfect din punctul lui de vedere. Tindem spre perfecțiune, muncim pentru ea. Uneori e bine să ne oprim si sa realizam câte am facut corect.
Foarte bine spui ca obsesia, inclinatia asta catre perfectiune poate sa te traga in jos. Devii foarte sever cu tine si nu e bine. Ridici singur stacheta si te condamni. Te incapatanezi sa faci ceva si devii obsedat sa faci acel ceva perfect. Uiti insa ca nimic nu e perfect in viata si pierzi esenta: sa fii fericit. 😉 Asa, pur si simplu 🙂
Eu personal cred in zicala „Un sut e un pas inainte”. Nu stiu, cel putin eu cand am avut un esec -sa zicem- m-am ambitionat sa ma autodepasesc. Mereu am criticat-o pe mama ca a fost exigenta cu mine, insa daca nu ar fi fost asa probabil ca nici eu nu as fi ajuns serioasa, ambitioasa si sigura pe ce vreau sa fac. Cam la fel a fost si cu profesorii, desi exigenta nu e intotdeauna cea mai buna alegere
unii se impiedica de o cratima,altii se impiedica de viata pe care au trait-o in copilarie si nu pot trece peste conditia prin care au trecut,asa ca eu nu o sa ma impiedic de o cratima!
Fiecare cu trauma lui… eu le vizualizez ca niste pietre de moara legate de gatul meu.
Mai trist e de cei care raman blocati in asta si care repeta aceleasi comportamente pentru ca nu au alta normalitate, care isi repeta si se mint singuri ca “da, m-a batut/mi-a fost frica dar a fost spre binele meu” si continua sa haituiasca pe altii in jur.
De regula sunt o perfectionista, dar…sunt om si fac greseli, este normal. Cand Ante a inceput scoala, as fi vrut sa invete…cat mai repede…totul. Nu stiu daca ma fac inteleasa, puneam presiune pe ea, prea multa, pana intr-o zi cand mi-am dat seama cat de mult gresesc. Acum invata singura, isi ia cartile si face singura pe ele, fara ca eu sa o imping de la spate. Acum ii place sa citeasca, unele chestii pe care le citeste sunt destul de grele pentru ea, dar…ii plac.
Cred ca ai dreptate e mai important sa faci ceea ce îți place fără constrângeri și fără pedepse. Îmi place blogul tău și ma bucur sa fac parte din acea comunitate frumoasa.
Iti multumesc mult, Ramona 🙂
Eu m-am recunoscut in exemplul tau de ASA NU: cu note mari la scoala, cu note mici in viata profesionala. Notele mici de care zic sunt doar o metafora.
Presiunea pe care am avut-o eu ca sa aduc note mari n-o mai transmit si eu copiilor. Am mai remarcat ceva: parintii de multe ori incearca sa-si rezolve propriile neimpliniri prin copii si sa pretinda de la ei rezultate bune acolo unde ei au fost mediocri.
Si eu sunt un asemenea exemplu… atat de mult m-am luptat cu acest aspect si inca ma afecteaza cand, uneori, cate cineva se trezeste sa imi spuna: “Lasa-te de scris, ca ai mancat o virgula” – desi stiu foarte bine ca scriu in majoritatea cazurilor corect.
Si mai stiu ca, cel mai probabil, o persoana care face o asemenea observatie nu ar putea sustine o activitate pe care o faci zilnic, mai ales daca tine de zona creativa…
Bine, acum trebuie sa recunosc ca exista si o conditie de baza: si pe mine ma agaseaza cei care gresesc constant si la care nu vad in timp vreo imbunatatire, una e neatentia, imperfectiunea si alta e nepasarea totala.
Off. Si eu sunt vinovata la acest capitol si ma regasesc in unele din cuvintele tale.
Sunt perfectionista, dar ma tratez. Incerc atat de mult sa fie totul ok, incat in final renunt la a mai face acel lucru, doar pentru ca nu va iesi perfect.
Sper ca pe viitor sa nu mai am problema asta, sa fac lucrul respectiv si eventual sa il reviziuiesc, in loc sa abandonez din start.
Cred ca e singura metoda prin care putem progresa, in orice domeniu. Sa ne dam silinta si sa ne asumam greselile/imperfectiunile ce pot aparea.
Eu am vazut cum practica te invata, cum greselile, in orice domeniu, se corecteaza singure prin exercitiu. Mai bun ajungi doar asa, frica de a gresi e cea mai mare piedica posibila.
Sunt subiectiva, destul de des permutez litere, nu stiu cum reusesc asta, dar se intampla si ceva mai putin des fac greseli gramaticale. De asemenea virgulele n-au fost niciodata prietenele mele si se trezesc te miri unde prin articolele mele. Eu scriu mesajul si abia dupa ce il termin ma apuc de corectat. Gasesc multe greseli pentru ma concentrez pe continut.
Felicitari pentru activitatea din cel de-al doilea blog al tau. ma bucur ca ai reusit sa scrii zilnic. Asta ma chinui si eu sa fac si se pare ca de cateva luni bune, mi-a iesit acest plan. Eu sper ca totul sa fie corect si de multe ori evit sa ma gandesc ca sunt probleme.
Cum ziceai si tu, a gresi este omeneste
Eu nu cred ca as putea sa scriu in fiecare zi, cu toate ca incerc sa scriu. Am gresit si poate ca mai gresesc si acum , dar e omeneste, eu cred ca orice persoane greseste.
Eu am fost destul de criticata pentru modul in care scriam, ca nu foloseam cratima, nu puneam diacritice si lumea mi-a sarit in cap si am inceput sa fiu de 10000000 ori mai atenta pentru ca am vazut ca oamenii sunt rai si unii incearca sa te atentioneze intr-un mod foarte agresiv ca ai facut o greseala.
Eu sunt mai perfectionista din fire. Si atunci cand gresesc, imi ramane greseala intiparita in creier si ma bantuie 😀