Praful de pe televizor…

Eu sunt genul care intră într-o cameră și, cu excepția cazului în care există ceva mare în mijlocul ei, nu observ mai nimic.

Plec și îmi amintesc că mi-a plăcut sau nu în locul respectiv, dar nu îl pot descrie cu exactitate, nu îmi aduc aminte decât că era un loc plăcut, luminos, camera era mare, iar canapeaua pe care am stat, confortabilă.

tv-304366_640

Televizor vechi. Nu stiu daca are sau nu praf pe el 🙂

Cred că acest dezinteres vizavi de ceea ce are fiecare om în propria casă e cumva nativ, dar și antrenat, pentru că bunica mea îmi spunea mereu că nu e politicos să te uiți la oameni în casă prea mult, cu o singură excepție: biblioteca. Aici puteai cere voie gazdei politicos și chiar întreba, dacă ești suficient de apropiat, dacă nu ai putea împrumuta o carte sau alta.

Nu știu de unde găsise mamaia asemenea regulă, era o femeie isteață, dar simplă, nu avea decât 4 clase… Cert este că, auzind-o din copilăria mică, mi s-a întipărit așa de bine în minte încât nu e nevoie nici măcar să mi-o amintesc.

Există totuși o excepție. Legată, da, de praful de pe televizor. De pe televizorul uneia dintre profesoarele mele de liceu, pe care am vizitat-o împreună cu colegii într-o vară, de Sfânta Maria, pentru a-i ura cele bune și a-i face un cadou (cred că a fost un tort, de fapt sigur a fost un tort).

Nu-mi amintesc cine a fost cu ideea și nici măcar cum ne-am organizat, era una dintre cele mai dure profesoare pe care le-am avut, care împărțea cu maximă generozitate note de 3 și de 4, așa că pur și simplu nu-mi pot aminti cum de am ales să mergem tocmai la ea. Să fi încercat să o îmbunăm, pentru că tocmai începeam clasa a XII-a și ne doream un pic de liniște? Poate.

Cert este că ne-am prezentat cu toții la ușa doamnei, 20 și ceva de liceeni veseli, bronzați (eram din Constanța) și îmbrăcați care mai de care mai fistichiu. Eu țin minte că aveam o rochiță galbenă, pe care am purtat-o aproape tot liceul.

Doamna s-a bucurat. Mult. Atât de mult, încât i-au dat lacrimile, iar eu m-am gândit că inclusiv persoanele cele mai dure ascund undeva un soi de blândețe. Poate chiar acea duritate se datorează acelei blândeți, ca un fel de încercare de a nu o arăta, nu știu.

Doamna ne-a poftit înăuntru, ne-a servit cu dulceață de căpșuni și apă rece, de la frigider, și am rămas o vreme acolo, în garsoniera micuță, dar care a reușit să ne găzduiască pe toți.

La un moment dat am văzut că toată lumea râdea pe furiș și am înțeles și motivul: un strat gros de praf zăcea pe televizorul doamnei. Nu am condamnat-o, am zâmbit și eu alături de colegii mei, iar zilele acestea am realizat că, deși au trecut atâția ani, îmi amintesc ca acum momentul în care colegul meu Alin a făcut descoperirea.

Și am descoperit de curând că toți ne-o amintim, avem un grup pe care povestim vrute și nevrute și cineva a amintit de praful de pe televizorul profei și toată lumea a început să râdă și să povestească.

Așa că… grijă mare cu praful de pe televizor. Cineva s-ar putea să își amintească de el după mai bine de 15 ani

Leave a Reply