De-ale Iuliei

Zilele acestea se afișează rezultatele la Bac, un examen ce cântărește un pic mai greu decât o făcea BAC-ul dat de mine, care nu conta în vreun fel pentru admiterea la facultate.

Îmi amintesc și acum de zilele acelea toride de vară, de emoțiile noastre (deși ne aflam într-un mediu relativ familiar, în școala unde învățasem zi de zi timp de 4 ani și alături de colegii din clasa noastră sau din cele paralele, pe care apucasem să îi știu, măcar din vedere), de glumele dinainte și de râsul nostru… care nu era tocmai al nostru :).

Amintiri despre Bacalaureatul meu

Eu am început să iau BAC-ul în serios cam cu o lună înainte de a-l susține cred – în rest, învățasem pentru facultate, un examen pe care îl consideram mult mai greu, având în vedere schimbarea specialității (făceam trecerea de la mate-fizică la limbi străine), dar și concurența mult mai mare.

La BAC trebuia să luăm minim 5 la fiecare materie și să avem media 6 per total. Având în vedere faptul că media rezulta și din adunarea notelor la materii pe care eram destul de sigură pe mine – română și franceză, de exemplu, lucrurile nu aveau cum să stea rău.

Dar cumva, ceva s-a schimbat pe măsură ce ne-am apropiat de acest examen și-mi amintesc că am început să am emoții. Lumea – rude, prieteni ai părinților – îmi spunea că este examenul maturității și începusem să-l privesc mai atentă. Apoi… am realizat că o singură zi proastă și am învățat degeaba pentru facultate, pentru că nu aveam să mai susțin acest examen :).

Așa că ultima lună a venit cu niște emoții pe care nu le așteptam. Și a trecut extrem de repede :).

Mă văd și acum cu emoții maxime înaintea probei la română, când mi-era extrem de frică să nu mă blochez din cauza lor. La momentul 0, emotiile au fost acolo, așa cum le știam, dar – tot așa cum mă știam și cum sunt și acum – am reușit cumva să trec peste ele și să spun ce am de spus.

A venit un 10 eliberator, care mi-a dat încredere pentru mai departe.

De restul examenului îmi amintesc vag. Îmi aduc aminte că, pe măsură ce dădeam probele, aveam o senzație de ușurare din ce în ce mai mare. BAC-ul meu a fost, în ciuda emoțiilor, un examen vesel.

Am știut că-l voi lua după proba de matematică, de care-mi era frică cel mai tare. Proba de franceză, ultima, a fost ca o ultimă verificare înainte de marele exemen, care mă aștepta în toamnă.

Îmi amintesc și acum serile în care mă plimbam pe malul mării, așa cum o făcusem și în timpul admiterii la liceu… dar nu aveam aceeași senzație că trece examenul și urmează vara cea lungă, în care urma să mă distrez și să merg la plajă de câte ori vreau. Ci un fel de apăsare, că ce e greu urmează.

Așa a și fost. Examenul de admitere la facultate a fost cel mai greu pe care l-am susținut eu și mi-a oferit la sfârșit, iar bucuria pe care am simțit-o atunci când am intrat e greu de descris în cuvinte. Dar despre Admitere, povestim altă dată :).

Tu ce amintiri de la BAC ai?

Rând pe rând, îmi amintesc cum prietenii mei făceau pasul cel mare și s-au mutat în propria casă. La un moment dat. Momentul dat… a venit pentru mine ceva mai târziu decât restul lumii. Nu vă imaginați că până atunci  nu am avut unde să locuiesc, doar că numele meu și al lui Mr. V. nu era trecut frumos și mare pe plăcuța de pe ușă. Hmm… Nu că acum ar fi, nu, dar DACĂ AM VREA, l-am putea trece. Pentru că de vreo 3 ani deja ne-am mutat și noi în căsuța noastră.

Am cumpărat un apartament simplu de bloc în București, dar care ni se potrivește de minune: are două camere mari, o bucătărie generoasă și bine echipată și un balcon… pe care pur și simplu îl iubesc și mă bucur că am reușit să îl amenajăm pe placul nostru. Bine, trebuie să recunosc că iarna ne servește ca spațiu de depozitare, dar de cum se încălzește aici lucrez, cu condiția să nu fie caniculă.

Unul dintre lucrurile pe care mi le amintesc foarte bine este că, după toată nebunia cu mutarea, am început să ne invităm și noi, încet-încet, prietenii în vizită. Și mi-am adus aminte de zâmbetul pe care mi-l stârnea marea lor dorință de a-mi arăta, la momentul respectiv, fiecare colțișor al locuinței lor. Aici e baia, aici avem o debara în care am instalat rafturi din pal. Pe comandă, dacă vrei, îți recomand și ție meșterul. Dormitorul nu e mare, dar e luminos și bine poziționat. Baia e micuță, dar încape în ea cada asta generoasă, așa că suntem mulțumiți…

M-am descoperit așadar în aceeași postură: abia așteptam să arăt întregii lumi căsuța noastră, chiar dacă amenajările ei nu sunt deosebite, pentru că nu am simțit nevoia să le facem. Da, sunt decente și avem absolut tot ce ne trebuie, dar nu aș da casa peste cap, de exemplu, pentru a schima faianța și gresia, în stare foarte bună, culori plăcute (de noi cel puțin, un crem la bucătărie și un bleu la baie) și practice, adică ușor de curățat.

Am optat, așa cum cred că ți-ai și dat seama, pentru un apartament într-un bloc vechi. Am văzut avantajele lui la momentul respectiv și le vedem și acum. Sunt legate în special de proximitatea față de metrou și de unele facilități, dar și de compartimentare, pentru că la momentul respectiv cel puțin, blocurile noi pe care le-am vizitat aveau balcoane mici și înghesuite, bucataria în general combinată cu livingul și spațiile de depozitare aproape inexistente.

Acum suntem într-un alt punct, în care luăm în considerare o a doua investiție imobiliară. Lucrurile se vor întâmpla peste un an sau doi, dar mă uit de opțiuni și avem o problemă cu …. ceea ce ne dorim. Adică, o garsonieră de închiriat în București, o casă la țară sau un apartament de vacanță la munte, pe care l-am putea închiria atunci când nu îl folosim chiar noi. Ultima idee e nouă și ne-a dat-o cineva, dar mi se pare interesant de studiat.

În această variantă am lua în considerare la modul cel mai serios Brașovul – aici ajungem cel puțin 2 săptămâni în fiecare an, pentru că ne place. O să studiem atent, și de această dată, varianta unui apartament nou. Zilele acestea mă uitam la un mini-complex (sau cartier?), Avantgarden 3 Brasov,  care are apartamente frumușele la prețuri decente.

Aici e doar o imagine demonstrativă, dar tare mi-ar plăcea să arate așa căsuța mea de vacanță:

Evident, e doar un vis deocamadată și nici nu am studiat întreaga piață, normal că vom merge să vedem exact și unde este, dar camera aceasta extrem de simplă mi-ar plăcea mult (cu câteva modificări, evident).

Am avut o învățătoare extrem de exigentă.

Era suficientă o virgulă la lucrarea de control la limba româna ca nota să fie cu un punct mai mică. De fapt, nu doar la română. Nota scădea și la matematică, și la celelalte materii, inclusiv pentru greșeli gramaticale.

La momentul respectiv am fost, la fel ca toți colegii mei, destul de supărată din cauza acestui aspect. Atât de greu puteai obține un 10…

În timp însă, i-am mulțumit de nenumărate ori (fie și în gând) învățătoarei mele pentru că sancționa atât de dur orice mică greșeală. Și acum îi mulțumesc. Știu că scriu în 99% (și poate mai bine) din cazuri corect, fără să mă gândesc prea mult la semnificații, virgule sau cratime. Totul este deja automatism de aproape 30 de ani.

A existat o perioadă când plângeam și eram tristă o zi întreagă pentru o virgulă sau o cratimă.

Litere nu am mâncat în acea perioadă. O fac acum, uneori – rareori – dar cred că mai degrabă tastatura și graba mea de a-mi așterne pe hârtie gândurile sunt vinovate de acest aspect. Acum însă nu mai plâng pentru așa ceva, pot spune că îmi pasă, dar moderat. Atât cât să corectez când observ, fără a mă gândi prea mult la acest aspect.

Timpul însă mi-a arătat un lucru pe care acum niște ani l-aș fi considerat o aberație, iar învățătoarea mea mai mult decât mine. O să vorbesc despre blog, pentru că l-am ales pe el ca temă a articolului, dar cred că lucrul acesta este valabil în legătură cu toate demersurile noastre.

Perfecțiunea te trage în jos de foarte multe ori. Te face excesiv de prudent, temător chiar uneori… iar oamenii care sunt așa își pun o piedică serioasă în calea propriei reușite.

Mă gândeam la zona de blogging zilele acestea, pentru că îmi este destul de cunoscută.

Am studiat în timp bloguri pe care le știu ca având succes. Pe internațional mai ales – pentru că ei sunt din toate punctele de vedere mai relaxați decât noi, dar și la noi. Sunt oameni ca toți oamenii: scriu în majoritatea timpului corect, dar își permit și câte o greșeală din când în când. Care nu este vreun capăt de țară, se corectează imediat.

Și m-am gândit și la celălalt blog al meu, cu care am reușit o performanță absolut remarcabilă din punctul meu de vedere, cel puțin: să scriu timp de 5 ani aproape în fiecare zi. Am scris și când lucrurile au mers prost în viața personală și aș fi preferat poate să stau și să mă înec într-o mare de lacrimi.

Două lucruri m-au ajutat să fac acest lucru:

• plăcerea cu care am abordat subiectul și modul în care articolele mele erau primite, în jurul blogului adunându-se o comunitate care-mi este extrem de dragă,
• relaxarea mea vizavi de greșeli

Concentrându-mă doar pe scris și pe subiect și mai puțin pe greșeli, am reușit să merg mai departe cu un articol pe zi, aproape în fiecare zi…

Zilele acestea m-am tot gândit la un lucru legat de școala românească în general, de generațiile care au fost și cele care urmează. Se pune prea mult accent pe a face lucrurile corect.

În loc să fie apreciată personalitatea, creativitatea, munca sau progresul unui elev, se notează mai degrabă absența greșelii. Adulții de mai târziu ajung să se teamă de greșeli mai degrabă decât să se aventureze în zone noi, interesante, care implică și riscuri. Unul dintre acestea: acela de a greși.

Și așa vezi cum progresează și ajung destul de sus nu elevii de 10 de ieri, ci cei priviți de profesori mai degrabă ca mediocri, notați deseori mult mai jos decât alți elevi.

Dar ne pregătește pentru viață acest mod de gândire?

E retorică întrebarea, evident că nu. Aș prefera de 1000 de ori un copil campion la școala vieții în loc de un elev silitor, doar cu note de 10 și care nu se descurcă extraordinar de bine mai departe.

Cred totuși că bazele corecte sunt importante.

Fără să facem din scrisul corect o obsesie, dacă ne dorim să scriem, ar trebui să știm din start că o putem face corect în 99% din cazuri. Dar să greșim e omenește și nu trebuie să uităm nici acest aspect.

Așa că… poate că ar trebui să uităm de perfecționism pentru a progresa. E suficient să fii bun și să exersezi, în orice domeniu, pentru că restul vine cumva de la sine.

Tu ce părere ai?

Astea sunt TOATE telefoanele pe care le-ai avut vreodată? mă întreba mirată una dintre prietenele mele, venită cu puștiul ei care se plictisea în vizită la noi.

Nu știu cum mi-a venit ideea, dar s-a dovedit excelentă: să ofer copilului telefoanele mele, pentru a se juca. Păstrez, dintr-un motiv pe care nici eu nu-l știu, într-o punguță, undeva, într-un colț de sertar, aproape toate telefoanele pe care le-am avut și folosit. Lipsește unul, care merge încă foarte bine și a ajuns la soacra mea.

Da, acestea sunt TOATE telefoanele mele, cu excepția de care ți-am povestit. Poza nu e grozavă, am făcut-o la geam, pentru a prinde bruma de soare, sau mai degrabă lumină, din această dimineață, și se reflectă în ea perdeaua :).

Primul telefon este cel despre care-mi amintesc cel mai bine: l-am cumpărat dintr-un complex de la Constanța, super încordată, pentru că aveam cu mine actul de proprietate al locuinței părinților mei. Da, erau tare stricți cu acest lucru în perioada anilor 2000, când cumpăram eu acel Nokia.

Îmi amintesc și reacția unora dintre cunoscuți atunci când îl vedeau, era un telefon scump la vremea aceea. Cam atunci am înțeles pentru prima dată că oamenii te pot privi altfel atunci când dispui de asemenea dotări, dar în continuare nu consider că acesta e un criteriu pentru a evalua o persoană. La momentul de față pot să am ce telefon doresc, dar dacă mă voi decide pentru unul scump, nu pentru impresia lăsată celorlalți îl voi cumpăra (povestesc mai târziu despre asta).

Revenind a acest telefon, mi-l luasem în ideea de a-l ține cât mai mult, așa că am cerut ca, dincolo de orice, să fie durabil. Vânzătoarea mi l-a recomandat, m-am cam fâstâcit auzind prețul de aproape 3 milioane la vremea aceea, dar l-am luat.

Cred că l-am folosit 7 ani. Către sfârșit, era deja un accesoriu exotic, dar nu în sensul de la început :).

Al doilea telefon a fost tot un Nokia, dar nu mai țineam atât de mult la calitate. Pur și simplu mi se defectase cel vechi, nu stăteam grozav cu banii și am luat telefonul oferit pentru abonament la momentul respectiv, cu puncte și ce se mai putea lua în considerare.

Primul smartphone pe care l-am avut a fost un Samsung Galaxy SII, un telefon de foarte bună calitate, pe care l-am luat însă la mâna a IIa, de la cineva care a trecut la SIII, din momentul în care a apărut. A fost o afacere bună, telefonul are o cameră excelentă și m-am împăcat foarte bine cu el.

Telefonul de astăzi, cel alb, un Samsung Galaxy Prime, este primit în cadrul unei campanii :). Îl am deja de 2 ani și, fără să mi se pară un telefon extraordinar – camera e sub cea a SII-ului, de exemplu, și trebuie să îl încarc în fiecare zi, sunt în linii mari mulțumită de el.

Nu am nici cea mai mică idee cu ce tip de mobil îl voi schimba, probabil că mă voi hotărî atunci când îl cumpăr pe cel nou, pentru că acesta are aproape 2 ani și deja e obosit. Cu siguranță că nu îl voi putea păstra timp de 7 ani, ca pe primul meu Nokia. Mă gândesc însă serios tot la un Galaxy X, pentru că mi-aș dori să fiu mai activă pe Instagram și să mă descurc cu poze cu telefonul pentru celălalt blog (de București).

Ne definesc așadar telefoanele pe care le deținem?

Dincolo de telefoane și modele… mă gândeam că, dacă fiecare dintre noi ar putea pune telefoanele deținute pe o masă, am putea spune tare multe despre persoana respectivă doar privindu-le.

La mine se vede de la o poștă că sunt stilul minimalist, câtuși de puțin pasionat de aceste accesorii, pe care le consider mai degrabă utile și atât… Că am fost, totuși, dispusă să dau la un moment dat mai mulți bani pentru ceva considerat de calitate, dar m-am convins că și un telefon ceva mai ieftin poate să mă țină mult și nu am mai investit în acest aspect.

Am avut în general grijă de telefoanele din dotare (unul dintre motivele pentru care m-au ținut ani buni fiecare în parte), dar nu am considerat necesar să le adaug accesorii suplimentare, și aici mă gândesc la husă în special. Doar SII-ul meu s-a bucurat de acest privilegiu, mai mult pentru că era un telefon lucios și chiar simțeam nevoia să în protejez.

Evident că aș cumpăra o husa pentru samsung galaxy s7 edge dacă m-aș hotărî pentru acest telefon (din motive de cameră, cum spuneam, l-aș lua mai mult ca accesoriu important pentru activitatea mea), care rămâne cam scump pentru gusturile mele.

Dincolo de asta… eu cel puțin am alte criterii de evaluare a persoanelor din jurul meu decât telefonul, mașina sau alte posesiuni. Dar trebuie să recunosc că acestea ne definesc totuși, pe fiecare în parte.

Tu ce părere ai? 

Citatul de mai jos e unul dintre cele mai frumoase despre prietenie și – din experiența mea de până acum – cele mai profunde și adevărate.

Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povara; nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârșit.

Sunteți acum unul față de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauți alte organisme, alte suflete cărora să vă puteți deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experiențe de tot felul.

Mircea Eliade – ”Șantier”

Prima mea prietenă bună a fost M., pe care am cunoscut-o în clasa a II-a, când am ajuns la școala de lângă apartamentul părinților mei (clasa I am urmat-o la școala de lângă bunici, acolo am locuit în acel an). Nu-mi amintesc cum m-am apropiat de M. Nu cred că a fost colega mea de bancă sau că vreo experiență aparte ne-a apropiat, lucrurile au venit cumva de la sine… doar că nu îmi amintesc exact cum.

Cert este că am fost prietene bune toată perioada școlii generale și am continuat să ne vedem și să ieșim împreună și în liceu. Facultatea ne-a găsit în continuare foarte apropiate, doar că atunci fiecare dintre noi și-a făcut un grup de prieteni de care se simțea deja mai bine. Eu eram la București, ea la Constanța, ne vedeam în vacanțe, când am și mers în câteva călătorii împreună.

Chiar dacă viețile noastre erau deja destul de diferite, era în continuare persoana cu care mă simțeam cel mai… „acasă”. La un moment dat, fiecare dintre noi și-a găsit de lucru, eu, am ajuns ceva mai rar la ai mei, la Constanța… ne-am văzut la nunțile fiecăreia dintre noi și de atunci am vorbit, sporadic, la telefon.

Două vieți foarte diferite acum, dar am avut același sentiment de „acasă” atunci când ne-am regăsit pe Facebook și am povestit o bună bucată de vreme. Nu ne mai văzusem de mai bine de 10 ani, și totuși vorbeam cu o persoană pe care o cunoșteam atât de bine, îi puteam anticipa răspunsurile, îi știam chiar și modul de a se exprima…

La facultate m-am împrietenit cu D., colega mea de cameră. Pot spune că a fost prietenia care mi-a marcat existența, din multe puncte de vedere. O prietenie frumoasă, care a durat peste timp, dar la un moment dat lucrurile s-au domolit. Ne auzim în continuare la aniversări, schimbăm mesaje de sărbători și ne sunăm uneori, parcă din ce în ce mai rar.

Prietenia noastră s-a stins încet și îmi aduce aminte tare mult de citatul cu care începeam acest articol. Chiar am fost două suflete care au crescut împreună. Ne-au rămas amintiri multe și frumoase (sper că e reciproc sentimentul) și poate, cine știe, la un moment dat viața ne va arăta noi căi de creștere împreună. Și sunt recunoscătoare oricui a hotărât să ne nimerim în același timp când se făceau cazările în Căminul Pallady, unde am împărțit o cameră timp de doi ani, plus o mulțime de vise, speranțe și bucurii.

De-a lungul timpului, am mai avut prieteni și prietene pe care mă puteam baza la un moment dat (și cred că și acum lucrurile stau la fel, din partea mea cu siguranță că așa este), cu care îmi plăcea să petrec timpul, am râs, am glumit, dar am împărțit și momente mai puțin plăcute din viața fiecăruia dintre noi.

Aud câteodată povești sau chiar le citesc pe bloguri despre prieteni care au înșelat așteptările, au dezamăgit, nu au fost ceea ce păreau a fi… Si mă întreb dacă nu trăiesc o realitate paralelă, sau pur și simplu am avut noroc…

Pe mine nu m-a dezamăgit nimeni profund, atât de mult încât să spun că prietenia nu există. Am avut, ca orice om cred, mici dezamăgiri și am cauzat și eu, sunt sigură.

Există multe persoane cu care nu mai sunt la fel de apropiată ca în trecut, dar îmi amintesc cu drag perioada în care eram. S-a sfârșit, probabil, osmoza dintre sufletele noastre, cum spune Eliade.

Există persoane cu care sunt prietenă și acum, prietenii care au rezistat probei timpului, oameni cu care mă văd mai des sau mai rar (de unii mă despart mări și oceane), dar cu care conversația se leagă firesc, ca și cum săptămâna trecută ne-am văzut în Lăptăria lui Enache sau pe Terasă la Național. Da, niciunul dintre aceste locuri nu mai există :).

Tare mi-ar plăcea ca acest articol să fie debutul unei conversatii despre prieteni și prietenii… Tu ce experiențe ai avut în acest sens?