M-am născut la Constanța, dar am trăit în București mai mult de jumătate din viața mea.
Două orașe asemănătoare, aglomerate, unul cu avantajul mării, altul cu farmecul lui, chiar dacă mulți am observat că nu îl apreciază. Am iubit Constanța încă de la început, Bucureștiul a fost mai mult un rău necesar inițial, apoi am început să îl iubesc pentru atmosfera specială și evenimentele multe, pentru că mi-a devenit cumva a doua casă, cea în care mi-am făcut o mulțime de prieteni în primul rând – chiar dacă am simțit mereu că ceva îi lipsește. Sau are prea mult – mă refer la poluare, aglomerație și multe alte invonveniente ale unei aglomerari urbane de aproape 2 milioane de oameni.
Spuneam la început că am trăit mai bine de jumătate din viață în București. Și totuși, din momentul în care pășesc în Constanța am așa un sentiment de liniște, de acasă, de spațiu personal în care mă simt confortabil, în primul rând pentru că îl cunosc atât de bine.
Îmi e dragă marea și aș sta pe malul ei ore întregi, mai ales în perioadele din afara sezonului, când rămâne a localnicilor… și a nostalgicilor ca mine.
Îmi sunt dragi străduțele dintr-un cartier căruia îi spuneam Coiciu când eram mică, pe care îl străbăteam în drum către bunici – străzi care atunci mi se păreau lungi și pe care acum le găsesc micuțe. Străzi pe care a apărut din loc în loc câte o vilă luxoasă la care mă uit cu tristețe, pentru că știu că acolo au sta oameni care s-au dus la un moment dat, ca și bunicii mei…
Îmi e drag să cobor din centru către Piața Ovidiu și apoi către mare pe străduțe mici, vechi, cu case ponosite, care s-au schimbat atât de puțin față de perioada copilăriei mele…
Mi-e drag să mă plimb prin centru, prin cartiere, să redescopăr vreun loc unde n-am mai ajuns demult…
Și simt că o parte din mine e mereu acolo, deși m-am schimbat mult… știu cum vorbesc oamenii, mă trezesc uneori dând foarte multe explicații, așa cum se întâmpla acasă (dacă mergi cu autobuzul la Constanța o să ai surpriza de a constata că oamenii intră în vorbă și ajung ca până să coboare să afli o mulțime despre ei și ce li se întâmplă)…
Și da, cred cu tărie că personalitatea noastră este definită și de locul unde ne-am născut, indiferent unde ne poartă pașii ulterior. Din orașul meu am plecat cu o ușoară melancolie, dar și cu o doză bună de acceptare a lucrurilor. Asta e, nu ai ce să faci, mergem înainte…
Tot din Constanța cred că se trage ușurința cu care intru în vorbă cu străinii. Să mergi într-un autobuz mai multe stații prin orașul de la malul mării și o să înțelegi despre ce vorbesc… conversațiile se leagă cu ușurință, iar dacă întrebi ceva, omul respectiv e în stare să nu mai coboare la stația unde intenționa, pentru a te lămuri…
Pe măsură ce trece timpul realizez că, indiferent de locul unde trăiesc, o să rămân aceeași fată ușor melancolică, iar zgomotul valurilor sau aerul sărat din zona în care m-am născut vor avea mereu același efect de calm și liniște pentru mine.
Tu unde te-ai născut? Locuiești în continuare în zona respectivă?
Constanta e un oras care ar putea fi frumos daca s-ar investi ceva bani in el. Ce-i drept, imi place mai mult decat Bucuresti (de fapt, Bucuresti nu-mi place deloc), insa mi-e ciuda sa vad ca nu se dezvolta deloc. Ar putea fi mai frumos si mai curat decat este…
Eu inca locuiesc in orasul in care m-am nascut, dar nu ma leaga nimic de el in afara de familie. Probabil stii deja ca mi-as dori sa emigrez, in ultima vreme doar asta am in minte. Nu iubesc Romania si nu ma simt legata de niciun oras din tara asta, dar daca ar fi totusi sa aleg o locatie de la noi in care m-as muta, cu siguranta as opta pentru Brasov, cel mai frumos si curat oras din Romania. 🙂
Amy, sunt de acord cu tine, in Constanta se puteau face mult mai multe… Si mie-mi pare rau ca a ramas in urma multor orase, avand un potential mult mai mare 🙁
Eu am trăit in Cluj desi sunt născută la Timisoara. Stam de aproape 20 ani într-un orășel din Franța, pe care nu-l simt locul meu. Am nevoie sa ma întorc în fiecare an acasă. Sa imi vad prietenii, sa vorbesc chiar si cu lume necunoscută , sa aud accentul ardelenesc….Am putea vinde apartamentul de acolo ca sa ne luam aici in sfirsit o casa, asa cum ne dorim. Dar nu vreau, tin cu dintii de apartamentul ala, parca e legătura care ne-a rămas cu Clujul, cu tinerețea noastră. De ani de zile mergem in fiecare an în vacanță în Pădurea Neagra, cred ca imi place asa de mult acolo pentru ca dealurile imi amintesc de Ardeal.
Si nu, nu fac parte dintre românii care trăiesc fizic in Occident, dar cu mintea sunt in Romania. Aici am prieteni francezi, nu ma uit la emisiuni românești, nu am nostalgii de mancaruri romanesti: când sunt aici , sunt chiar aici .Doar…pe undeva…ca si in tranzit 🙂