Citatul de mai jos e unul dintre cele mai frumoase despre prietenie și – din experiența mea de până acum – cele mai profunde și adevărate.
Și prieteniile își au viața lor. Durează atât timp cât sunt necesare creșterii a doua suflete. Vine un timp când prietenia unui anumit om e o povara; nu-ți mai spune nimic și nu-i mai spui nimic. Osmoza dintre sufletele voastre s-a sfârșit.
Sunteți acum unul față de altul, două organisme complet închise. Trebuie să cauți alte organisme, alte suflete cărora să vă puteți deschide, pentru a primi sau a da bucurii, dureri, experiențe de tot felul.
Mircea Eliade – ”Șantier”
Prima mea prietenă bună a fost M., pe care am cunoscut-o în clasa a II-a, când am ajuns la școala de lângă apartamentul părinților mei (clasa I am urmat-o la școala de lângă bunici, acolo am locuit în acel an). Nu-mi amintesc cum m-am apropiat de M. Nu cred că a fost colega mea de bancă sau că vreo experiență aparte ne-a apropiat, lucrurile au venit cumva de la sine… doar că nu îmi amintesc exact cum.
Cert este că am fost prietene bune toată perioada școlii generale și am continuat să ne vedem și să ieșim împreună și în liceu. Facultatea ne-a găsit în continuare foarte apropiate, doar că atunci fiecare dintre noi și-a făcut un grup de prieteni de care se simțea deja mai bine. Eu eram la București, ea la Constanța, ne vedeam în vacanțe, când am și mers în câteva călătorii împreună.
Chiar dacă viețile noastre erau deja destul de diferite, era în continuare persoana cu care mă simțeam cel mai… „acasă”. La un moment dat, fiecare dintre noi și-a găsit de lucru, eu, am ajuns ceva mai rar la ai mei, la Constanța… ne-am văzut la nunțile fiecăreia dintre noi și de atunci am vorbit, sporadic, la telefon.
Două vieți foarte diferite acum, dar am avut același sentiment de „acasă” atunci când ne-am regăsit pe Facebook și am povestit o bună bucată de vreme. Nu ne mai văzusem de mai bine de 10 ani, și totuși vorbeam cu o persoană pe care o cunoșteam atât de bine, îi puteam anticipa răspunsurile, îi știam chiar și modul de a se exprima…
La facultate m-am împrietenit cu D., colega mea de cameră. Pot spune că a fost prietenia care mi-a marcat existența, din multe puncte de vedere. O prietenie frumoasă, care a durat peste timp, dar la un moment dat lucrurile s-au domolit. Ne auzim în continuare la aniversări, schimbăm mesaje de sărbători și ne sunăm uneori, parcă din ce în ce mai rar.
Prietenia noastră s-a stins încet și îmi aduce aminte tare mult de citatul cu care începeam acest articol. Chiar am fost două suflete care au crescut împreună. Ne-au rămas amintiri multe și frumoase (sper că e reciproc sentimentul) și poate, cine știe, la un moment dat viața ne va arăta noi căi de creștere împreună. Și sunt recunoscătoare oricui a hotărât să ne nimerim în același timp când se făceau cazările în Căminul Pallady, unde am împărțit o cameră timp de doi ani, plus o mulțime de vise, speranțe și bucurii.
De-a lungul timpului, am mai avut prieteni și prietene pe care mă puteam baza la un moment dat (și cred că și acum lucrurile stau la fel, din partea mea cu siguranță că așa este), cu care îmi plăcea să petrec timpul, am râs, am glumit, dar am împărțit și momente mai puțin plăcute din viața fiecăruia dintre noi.
Aud câteodată povești sau chiar le citesc pe bloguri despre prieteni care au înșelat așteptările, au dezamăgit, nu au fost ceea ce păreau a fi… Si mă întreb dacă nu trăiesc o realitate paralelă, sau pur și simplu am avut noroc…
Pe mine nu m-a dezamăgit nimeni profund, atât de mult încât să spun că prietenia nu există. Am avut, ca orice om cred, mici dezamăgiri și am cauzat și eu, sunt sigură.
Există multe persoane cu care nu mai sunt la fel de apropiată ca în trecut, dar îmi amintesc cu drag perioada în care eram. S-a sfârșit, probabil, osmoza dintre sufletele noastre, cum spune Eliade.
Există persoane cu care sunt prietenă și acum, prietenii care au rezistat probei timpului, oameni cu care mă văd mai des sau mai rar (de unii mă despart mări și oceane), dar cu care conversația se leagă firesc, ca și cum săptămâna trecută ne-am văzut în Lăptăria lui Enache sau pe Terasă la Național. Da, niciunul dintre aceste locuri nu mai există :).
Tare mi-ar plăcea ca acest articol să fie debutul unei conversatii despre prieteni și prietenii… Tu ce experiențe ai avut în acest sens?
Am fost mereu o prietena adevarata si corecta, Am ajutat chiar si atunci cand nu mi se solicita ajutorul. Mi-am facut datoria de prietena, de fiecare data. Nu am primit intotdeauna inapoi nici macar pe sfert. Asta m-a facut sa-mi dau seama ca oamenii nu sunt corecti, nu apreciaza ce faci pentru ei, li se pare corect doar sa primeasca, uita sa ofere. Din pacate, oamenii au devenit tot mai egoisti, tot mai individualisti, si e trist. Fiecare se gandeste atat de mult la el, incat uita de cei din jur. Isi aminteste de ei cand au nevoie de ajutor si apoi sunt dezamagiti daca nu ii poti ajuta.
Am patit-o de multe ori, de fiecare data am inteles o alta lectie.
Raman o prietena buna pentru cei din jur, dar nu mai las sa ma afecteze problemele lor, dar nici indiferenta.
Pana la urma, ajungi la concluzia ca familia e cea mai importanta si tu, ca individ, abia apoi ceilalti.
Da, cred ca prietenia e doar de ambele parti, altfel nu se poate. Cine isi aminteste doar atunci cand are nevoie… nu e tocmai prieten.
eu sunt norocoasa, am prieteni de-o viata, sunt bogata! cu prietena mea cea mai buna, avem 46 de ani impreuna!
Eu ma numar printre persoanele pe care prietenii le-au dezamagit. Nu dezamagiri la scara mare, dar venind din partea cuiva la care nu te-ai fi asteptat, doare. Eu sunt mai rezervata in a incheia prietenii….adica, am amici, vorbim, dar foarte putine persoane carora le pot spune prieteni. Dar…ma bucur ca am o familie frumoasa, un sot cu care pot vorbi absolut orice, o fetita cu care deja pot vorbi anumite lucruri si care ma ajuta in a lua unele decizii, desi nu are decat 7 anisori, o mama si o sora la care gasesc un sfat, o vorba buna,chiar si cand nu le cer.
Cei din familie raman cei mai apropiati, indiferent de circumstante. Iar restul cred ca depinde in buna masura si de noroc, de oamenii cu care interactionam…
Am observat ca de fiecare data cand schimb colectivul, schimb si prietenele. Adica am avut o colega din clasa 1 pana intr-a 8. Am ales licee diferite, s-a racit relatia dintre noi. La liceu alta prietena, am ales acultati diferite, dar relatia noastra a rezistat pentru ca ne-am mutat impreuna :)) La facultate am fost apropiata de cineva, dar cand am terminat am pierdut legatura. La munca la fel. Cat am stat intr-un loc am avut o prietena buna, cand am schimbat jobul s-a schimbat si relatia noastra si tot asa. Intre timp, prietena mea din liceu s-a casatorit, nu mai locuim impreuna, dar tot ea e baza mea… pana acum. Acum ca a facut si un copil nu ne mai intalnim la fel de des, dar tot vorbim zilnic pe mess. Sa vedem ce o fi de acum inainte.
Cred ca e normal asa. Eu am pastrat 2-3 legaturi de prietenie din fiecare loc pe unde am trecut, mai putin liceul.
Ei, ar fi multe de povestit despre prieteni si prietenii.
Sa iau doar un exemplu. Nasa de botez a baietelului meu este una dintre cele mai bune prietene ale mele si fost colega de liceu.
Cred ca asta spune multe 🙂
Asa-i, spune multe :).
Mă număr printre persoanele printre care prietenii adevărați chiar au rezistat timpului. Vorbesc despre D. o tipă pe care am cunoscut-o în copilărie la țară. Genul de om care nu m-ar răni niciodată, care nu discută cu mine luni întregi și când ne apucăm de vorbit la telefon ne ia ore ca și cum am vorbit una cu alta în fiecare zi. Ea e prietena mea, singura cea mai longegivă relație de prietenie din câte am avut. Acum vreo 5 ani am cunoscut-o pe Ioana, o prietena care in 2 ani de zile eu nu am stiut ce inseamna sa fii suparat. Mereu cu zambetul pe buze, mancam amandoua, dormeam amandoua, munceam amandoua. Chiar si parintii nostri se imprieteniseră. Doar că ceva avea să ne despartă… un iubit. :)) Desi suna ciudat, asta ne-a și despărțit. Eu eram umbra ei, ea era soarele meu, nimic nu ne-a despărțit pana când presupusul iubit ne băga ambelor roate în bețe. Și asta a fost, acum mă pândește pe facebook, mi-e dor de ea dar copilăriile alea din trecut au durut maxim, așa că fiecare e cu viața ei, deși acum e divorțată și are pe altcineva… Uneori prieteniile adevărate rezistă indiferent de km, alteori cei care nu sunt cu adevărat prieteni dispar ca și cum nici n-ai existat pentru ei. Dar ce să iti mai spun? Cel mai bun prieten al meu e mama. Singura care nu pleacă, e mereu oriunde vreau eu sa fie…
Eu ma simt bine alaturi de sotul si copiii mei, am prietene putine si avem “prieteni de familie”, adica ne sitim bine impreuna, dar nu mi-as permite sa-i deranjez oricind cu o problema.
Ca o coincidenta, alaltaieri vorbeam cu fiica mea si o consolam pentru ca prietena ei s-a indepartat de ea, ii spuneam ce am retinut mai demult din ce spunea Françoise Dolto , ideea e aceeasi ca in citatul lui Eliade si de-atunci mi-a schimbat mult felul de a vedea lucrurile : oamenii vin si pleaca din viata noastra, nu trebuie sa ne suparam cind cineva pleaca pentru ca evoluam in directii diferite , am avut fiecare de cistigat o vreme din relatia noastra, dar vine poate un moment cind nu ne mai aducem nimic unul altuia. Zic ca m-a schimbat, pentru ca eu vedeam inainte prietenia ca pe ceva idilic care uneste doua persoane pe viata.
Eu am ramas cu cateva prietene… fete (imi e greu sa le spun altfel, desi inaintam si noi in varsta) cu care imi place in continuare sa petrec timp impreuna. Povestim pe diverse teme si astept cu nerabdare sa ne vedem.
Cumva prietenii de suflet, iar de ajutat s-a pus problema extrem de rar, dar ar fi mereu o bucurie, cumva s-au ales prietenele mele si sunt persoane exact pe sufletul meu, chiar si cele cu care nu mai sunt la fel de apropiata.
Nici eu nu am avut parte de mari dezamagiri in calitate de prietena. Am si acum 2 prietene bune pe care le cunosc de o viata si care imi sunt alaturi in momentele grele dar si in cele fericite. Pe parcurs mi-am mai facut 1-2 prietene dar parca nu ma mai leg la fel de mult ca in adolescenta.
offf, am patiti si eu chestii de genul, ca prieteniile sa se termine pur si simplu. am avut prietene din copilarie, foarte bune, dar de care m-am separat aiurea, chiar daca intre timp am ajuns sa locuim in acelasi oras. cu o singura persoana am tinut legatura, si anume prietena mea cea mai buna din liceu. ne vedem rar, eu stau in braila, ea in bucuresti, dar exista ceva intre noi. exact cum spunea prietenul ei, noi reluam discutia de unde am lasat-o cu mult timp in urma, chiar daca intre timp nu am mai vorbit la telefon, nu am mai schimbat mesaje sau ceva de genul. ma pregatesc sa merg la ea… n-as putea sa ma destainui altcuiva
M-a emotionat articolul tau. Prima prietena m-a dezamagit in momentul in care si-a facut o alta gasca de prieteni si m-a exclus total din viata ei pentru ca in conceptia ei si a lor eram “diferita”. A trecut, eram un copil pe atunci…. dar o amaraciune a ramas. Apoi mi-am facut o prietena care avea un suflet deosebit dar o mare meteahna… cerea mereu bani si cateodata omitea sau intarzia sa ii returneze. Ma simteam folosita. Cand am spus stop, prietenia mea s-a dus … Acum nu stiu daca am prieteni… poate sotul meu si sper ca in viitor si copilul.
P.S. Si mie imi place Eliade!
Eu am o singura prietena buna.Ne stim din clasa a 2. adica 8 ani, acum avem amandoua 30 de ani si nu ne=am certat decat o singura data,Nu stiu cand au trecut cei 22 de ani si mi-e si greu sa ii pronunt
Eu nu prea mă înșel în privința oamenilor, din acest motiv cred ca azi am prieteni putini și buni. Am avut și eu o prietena care fusese colega cu mine. De la 8 ani pana la 18. Am și acum prietene din copilărie.
Toate prieteniile sunt frumoase si iti aduc o experienta unica, trebuie sa iei ce este mai frumos din ele. Prieteniile nu se mai leaga atat de repede la maturitate, poate nici nu mai suntem dispuse sa impartasim atatea intimitati cu cineva.
Si eu am avut o astfel de prietena. Am cunoscut-o la liceu, am stat la internat amandou, in aceeasi camera, paturi lipite si in aceeasi clasa. Totul era frumos, dar la un moment dat totul s-a rupt si de atunci nu prea am mai tinut legatura, cu toate ca noi eram ca surorile. In ziua de azi greu e sa gasesti o prietenie adevarata, in care sa ai incredere si sa poti vorbi orice.
Am muti prieteni, prieteni adevarati, imi place sa cred! Ne ajutam reciproc, ne sustinem, ne intelegem. Nu am ajuns la tradari pentru ca niciodata nu ne folosim unii de altii. Chiar ne dispac astfel de oameni si ne amuzam teribil pe seama lor. Mie-mi place sa le spun prietenilor mei,, frati si surori, pentru ca asta sunt , cu adevarat! Suntem o mare familie! Sunt o fericita, stiu! Si-i multumesc lui Dumnezeu ca mi i-a dat pe toti într-o singura viata! 😀
Cred ca este normal ca viata sa ne desparta, dar chiar daca drumurile se bifurca neintalnindu-se poate niciodata, raman amintirile, ele nu ni le poate lua nimeni.
Am citit cu placere despre prietenele tale si stiu ca iti este greu sa vezi ca acea prietena a fost dezamagita si ca tu nu ai fost atat de dezamagita. Sper ca am inteles bine. Poate ca ea a pus mai mult suflet intr-o situatie.
Eu am ramas fara fara multe prietene dintr-un motiv sau altul. Poate ca unele prietene le-am pierdut din cauza mea. Am avut o perioada in care aveam o situatie financiara mai putin buna si am vrut sa ma izolez. Nu vroiam sa vad nimic din ce se petrecea in jurul meu. Ulterior a fost cam tarziu sa mai pot sa reinod prietenia.
Unele prietenii au fost destramate din cauza distantei. La inceput am vorbit la telefon, apoi ne-am auzit din ce in ce mai rar, de vazut ne vedeam foarte rar si o data ce ea si-a format o familie si a inceput sa-si faca alti prieteni ne-am mai uitat. Nu stiu daca cineva a fost vinovat. Prieteniile vin si pleaca si acum realizez ca baietii sunt ceva mai statornici ca fetele.
Cred că doar prieteniile adevărate trec proba timpului ?
Pfff. Sunt destul de tinerica si cred ca asta e motivul pentru care inca ma bucur de cateva prietenii trainice. Din liceu am cea mai buna prietena si din prietenia cu ea pot spune ca la un moment dat trebuie sa muncesti putin daca nu vrei sa pierzi o prietenie. Tin minte cand am inceput constient sa vorbim mai mult, pentru ca simteam ca ne racim. Dar acum e bine, si ai dreptate, un prieten bun poarta cu el acel acasa dupa care tot tanjim.